Speram ca următorul post despre Moara lui Assan să fie sub alte auspicii… Fără furăciuni, focuri, demolări, incompetenţă…

Dar astăzi a luat foc din nou. Este “genial” cum niciodată nu auzi ceva bun în legătură cu ea… Gen că nu mai sunt gunoaie sau şobolani în zonă, că s-a făcut un proiect, o campanie pentru salvarea complexului din cărămidă… Nimic. Nobody fucking cares. Cum ia foc, sau mai pică ceva din ansamblu, vezi peste tot “Moara lui Assan”… Dar nici asta nu ţine mult, pentru că în maxim câteva zile se desumflă boroboaţa şi se caută alte nenorociri. Şi iar intră în uitare…

Chestia asta se întâmplă de prea mult timp… Oare cât mai poate rezista? Prima oară când m-am gândit că în câţiva ani Moara ar putea să nu mai existe, mi-a îngheţat sufletul.

Când a luat foc în 2008, s-a întâmplat în mai, înainte de alegerile locale din iunie… Acum s-a întâmplat cu câteva zile înainte de alegerile locale…

Menţionez că nu cred în coincidenţe. Poate ăsta este modul lui Oprescu şi a lu’ bou’ ăla din sectoru’ 2 de a le spune “concetăţenilor” din zonă că o să-i scape de şobolanii, de gunoaiele şi de tot jegul instalat (în atâţia ani de batjocură) la Moară. Păi n-a zis domn’ primar general: “S-o dărâme, că-i deranjează pe locatarii blocurilor din zonă!!” ? Poate pare trasă de păr teoria, dar la cât de mârlani suntem, şi la modul în care ne “rezolvăm” problemele vă spun că asta pare soluţia cea mai viabilă. Dă-l dracu’ de monument!! Ce proiect, ce patrimoniu? Lasă că ne facem catedrala mântuielii neamului prost, că pentru aia ne scremem câteva miliarde. Adică suntem noi ţărani şi mârlani, da’ suntem cu ştaif! O să se vadă aia “dă pă” lună şi de “dupe” casa poporului!!

Cu siguranţă interesele vin de la nivele mult mai înalte, şi dracu’ ştie cine sunt EI. Cu toate astea, ţin să le doresc un sincer ARZĂ-V-AR FOCU!!!!! Să ardeţi cu flăcări mai mari de 3 metri, mult mai mult de 3 ore şi să nu vină să vă stingă cu elicopterele, mânca-v-ar iadu’ să vă înghită!!!


Adresa: Bucureşti, sector 2, strada Halmeu nr. 25 (fostă Silozului)

Suprafaţa: iniţial – 5,41 ha; după 1990 – 4,7 ha

Pentru imagini foarte mişto mergeţi aci:

 Starea actuală a monumentului istoric

Undeva în spatele peisajului socialist din zona Obor, găsim ascuns un complex de clădiri „avariate”, care parcă-şi aşteaptă cu agonie sfârşitul.

Este vorba despre complexul din care face parte prima moară cu aburi din România. Construită în 1853 de către constructori şi meşteri nemţi însărcinaţi de negustorii Gheorghe Assan (1821–1866) şi Ioan Martinovici (1820–1882), „Moara lui Assan” este clasificată în evidenţele Ministerului Culturii şi Cultelor ca fiind monument istoric de valoare naţională şi face parte din patrimoniul industrial (www.wikipedia.ro).

Din păcate, soarta acestei construcţii a fost lăsată la voia întâmplării, sau cel puţin aşa suntem lăsaţi să credem; chiar dacă astăzi locul este „azil” pentru oamenii străzii, sau chiar o oază pentru „stupefiaţi” (de la stupefiante… pun intended),  din când în când se mai abate şi câte o catastrofă asupra-i.

Dacă până în anul 1990, suprafaţa totală a proprietăţii era de 5,41 hectare, începând cu luna ianuarie a aceluiaşi an, aceasta a început să piardă teren (la propriu), mai multe clădiri din complex (silozuri, depozite, hale) fiind vandalizate şi demolate ilegal, suprafaţa reducându-se în prezent la 4,7 hectare. De atunci a început spolierea sistematică: au dispărut ramele din fier forjat ale ferestrelor, alte elemente decorative din zinc şi plumb de la acoperitoare şi turnuri, utilajele fabricate la Viena înainte de anii 1900 (piese de o deosebită valoare pentru istoria tehnicii) – toate au fost dezmembrate şi vândute la fier vechi.

Plăcile de identificare a monumentului au dispărut şi ele, iar arhiva şi mobilierul de valoare, rămas de la foştii proprietari ai fabricii au fost valorificate ilegal de către nişte persoane influente, care mai mult ca sigur, stau la căldurica unui soi de „imunitate” în faţa (?)autorităţilor(?).

După ce au dispărut toate obiectele de valoare, s-a continuat vandalizarea la nivelul construcţiei – au început (în anul 2005) demolări executate în mare grabă şi fără autorizaţiile necesare la unele corpuri de clădiri ale ansamblului, iar distrugerile deliberate provocate în structura de rezistenţă a clădirii centrale (moara propriu-zisă)  au transformat zona într-o ruină…

În noaptea 13-14 mai 2008 clădirea a fost afectată de un incendiu de proporţii, care a fost stins după aproximativ trei ore.

Începutul acestui an a marcat şi el un nou dezastru: chiar în prima zi a anului a căzut acoperişul construcţiei principale şi unul din pereţi (www.wikipedia.ro).

Orice om cu o minima moralia ar trebui să considere că această stare a lucrurilor este inadmisibilă, fiind evident faptul că autorităţile în jurisdicţia cărora se află monumentul – respectiv Ministerul Culturii şi Cultelor şi  Primăria Municipiului Bucureşti – şi-au demonstrat incompetenţa administrativă. Dacă aceste instituţii nu fac nimic, înseamnă ori că birocraţia „demersurilor legale” a ajuns la un nivel care l-ar putea inspira pe Kafka (dacă ar mai fi în viaţă) să scrie „Procesul II”, ori că, la fel ca în multe alte cazuri, „autorităţile” aşteaptă părăginirea totală a complexului, pentru a putea fi dezafectat. Cu  alte cuvinte, poate mai scăpăm de un monument istoric, ca să putem avea, în locul lui… un modern „borcan de sticlă” corporatist. Sau poate un mall.

Primul proiect de reconversie

În septembrie 2002, arhitectul Cătălin S. Zafiu a prezentat la Atelierul de arheologie industrială, o comunicare intitulată Recuperarea arhitecturii industriale – Reconversie „Moara lui Assan”. Direcţiile generale merg pe „stabilirea funcţiunii posibile, restaurarea, reconversia şi extinderea ansamblului”.

Sunt menţionate ca posibile funcţii:

  •      parc I.T. sau centru de afaceri
  •      un centru cultural şi de loisir – în siloz = bibliotecă şi alte utilităţi specifice, dispuse pe cele opt nivele disponibile

                                                                – în prima moară = muzeu al morăritului

                                               – construcţie nouă = hotel

Pentru amenajarea spaţiilor exterioare s-a propus „o proporţie moderată de vegetaţie şi spaţii largi pietonale care să permită perceperea arhitecturii clădirilor […] având însă grijă să existe o vegetaţie de aliniament perimetrală pentru separarea vizuală a ansamblului de blocurile din jur” (Arhitect Cătălin Ştefan Zafiu, Reconversie “Moara lui Assan”, Comunicare Atelier de arheologie industrială, septembrie 2002).

Posibil proiect de reconversie  

În primul rând sunt imperative recuperarea suprafeţei (totale) iniţiale a proprietăţii şi reclădirea şi renovarea clădirilor din complex, în semn de respect faţă de importanţa istorică a acestei locaţii şi pentru conservarea patrimoniului industrial.

Sugestia ar fi aceea de a păstra exact configuraţia originală, pentru a reda în final, o imagine cât mai precisă a arhitecturii: cea industrială de secol XIX. Zidăria aparentă şi aspectul de cetate medievală a morii propriu-zise fac din aceasta un punct de reper nu doar pentru locuitorii din zonă, având potenţialul de a deveni centru de atracţie pentru pasionaţii de cultură.

Astfel, funcţia propusă este aceea de centru cultural şi de recreere. Subliniem necesitatea unei astfel de facilităţi având în vedere şi faptul aşa ceva nu există pe o arie destul de mare, cu o densitate a locuitorilor deloc neglijabilă.

Susţinem ideea bibliotecii amplasate în silozul cu opt nivele, după cum este prezentată în FIG. 1.

Fig.1: Repartizarea pe etaje a funcţiilor Bibliotecii

Clădirea morii propriu-zise poate deveni muzeu al morăritului, aşa cum s-a propus în primul proiect. Chiar dacă maşinăriile originale austriece, care ar fi făcut atracţia centrală a acestui obiectiv, nu mai există, pot fi aduse de la celelalte foste mori din Bucureşti, sau din ţară, piese specifice. Cele care se află în posesia Muzeului Tehnic Dimitrie Leonida, ar putea fi aduse ocazional pentru a fi expuse temporar.

Tot în cadrul muzeului, pentru a facilita interpretarea şi înţelegerea funcţiei pe care ansamblul a avut-o iniţial (înainte de reconversie), propunem înfiinţarea de diorame mobile închise în ansambluri de sticlă (miniaturi 3D în care obiectele de procesat se deplasează – cu ajutorul unor sisteme de scripeţi şi benzi rulante ascunse/camuflate – de la o unitate la alta, în diverse forme, până la produsul finit, gata să iasă pe poarta fabricii). Acestea sunt foarte sugestive atât pentru redarea procedeelor de producţie, cât şi pentru punerea în valoare a pieselor tehnice (mori, separatoare, site) care le executau.

În fiecare clădire a ansamblului vor exista pliante despre istoricul şi importanţa acestuia.

Spaţiile exterioare au un rol decisiv în crearea unei atmosfere inedite, de aceea ar fi de preferat crearea unor peisaje atipice pentru oraş, cu scopul de a transforma locul într-o oază de linişte, departe de specificul citadin.

Astfel, ar putea fi plantată o perdea de pomi înalţi, pentru izolarea vizuală a ansamblului de blocurile din jur. Tot spaţiul va fi ca o mare grădină, fără alei, zone pietonale sau delimitări de orice fel. O parte din plantele decorative trebuie să amintească de materia primă pe care moara o folosea la un moment dat. Să facem un exerciţiu de imaginaţie: una din clădirile mai mici, cu vedere la grădină, va fi o terasă restaurant/bar/cafenea un pic atipică. Ne aflăm într-un hamac, într-o zi cu soare, cu o cafea într-o mână şi o carte în cealaltă. Din când în când ne oprim să medităm asupra celor citite lăsând cartea pe piept… În faţa noastră, la o oarecare distanţă, se desfăşoară privirii lanuri de grâu şi floarea-soarelui. Iarba deasă şi verde care este peste tot, în apropiere, umple adierea vântului cu mireasma ei proaspătă. Flori multicolore şi arbuşti aromaţi te fac să zâmbeşti ştiind că n-ai vrea să fii în altă parte decât acolo. Poate pare „cusută cu aţă albă” povestea, însă trebuie să recunoaştem că parcă ne-a luat un pic valul…

În interiorul restauratului/bar/cafenea, pe pereţi, vor fi poze cu imagini ale Bucureştiului de altădată, axate în principal pe zonele industriale din secolul XIX, inclusiv cu moara lui Assan.

Având în vedere că spaţiul verde nu va fi o problemă, se pot organiza diverse activităţi în aer liber: se pot înălţa zmeie, organiza concerte, petreceri tematice pentru diverse categorii de vârste… O parte din grădină se poate amenaja în aşa fel încât să reconstituie celebrul Neverland, iar din când în când aici chiar ar putea fi jucată piesa de teatru Peter Pan!!

Este foarte uşor să ne imaginăm ce se poate face într-o locaţie cu un astfel de potenţial. Din păcate, imaginarul nu este deloc de ajuns pentru a salva monumentele de „diavolul inerţiei” – care chiar dacă şi el pare imaginar, a pus stăpânire pe realitate.

Echipa II,  o echipă de nădejde 😀


           La fel cum apa trece şi pietrele rămân… anii trec şi visurile rămân. Sau mai bine zis, necesitatea noastră de a visa, pentru a putea merge mai departe…

           Aşadar care ne sunt visurile pentru anul ce tocmai a venit buluc peste noi? Ce dorinţă arzătoare sau ce frică istovitoare ne va motiva întru buna funcţionare a micului nostru univers (minivers??) ? Să sperăm că rotiţele se pun în mişcare şi urmează o vertiginoasă ieşire din hibernare! Desigur că ne dorim să facem mai multe boroboaţe, să vizităm mai multe locuri, să cunoaştem o multitudine de fiinţe pestriţe, să ajungem la mai multe concerte şi cine ştie… în momentul de maxXiMă glorie pe anul ăsta, poate chiar să ne aducem contribuţia cu UN CEVA (nu mai zic şi semicosmic/epic deoarece este o valoare intrinsecă a acestui UN CEVA caps lock-uit)  în toată circoteca-care este… LE WONDERFUL LIFE!!!!!

           Sper că dacă tot e să vină sfârşitu’ lumii pe 12.12.2012 la ora 12:12 (şi 12 secunde, probabil), să apucăm cu toţii să facem anul ăsta tot ce ne-am dorit, inclusiv greşelile alea epice pe care nu le-a mai făcut nimeni până acum (de la Neil Gaiman citire). Iar pe 12 a doişpea să ne simţim atât de bine încât să niserupă de calendaru’ lor neterminat. Să trăim, deci, acest an, ca şi cum ar fi ultimul. Să ne bucurăm de prieteni, de culori, de soare, de veveriţa din Herăstrău care sare ca bezmetica din copac în copac de n-apuci să-i faci o poză, de skittles vodka (iată reţeta!!: http://www.wikihow.com/Make-Skittles-Vodka ),  de parc, role, hamac…

Se pare totuşi că anul a început cu bine: avem o “revoluţie” în plină desfăşurare, al cărei rezultat tocmai a cristalizat în apoteotica demisie a lui Boc, avem ACTA, avem deci din plin motive să fim frustraţi!!! Să ieşim în stradă şi să urlăm!!!

Ce-i drept în ultima vreme, şi eu am fost scoasă din sărite de incompentenţa intrinsecă acestei naţii. În doar o lună, de când a “debutat” noul an, am avut timp să dau de mild-incompetenţa din corporaţii, de incompentenţa-crasă din învăţământ şi de incompetenţa hard-core din sănătate… ca să zic aşa. Oi fi eu ghinionistă, dar nu pot să cred totuşi că ce am experimentat eu au fost doar coincidenţe. Până la urmă trebuie să acceptăm că prostia e peste tot… Dar atunci când vezi că se manifestă cu precădere fix în mediile în care ar trebui să fie mai redusă… Atunci, da frate, vreau şi eu să ies în stradă să urlu cât mă ţin plămânii. Înţeleg de ce au putut unii să stea în frig, să protesteze. Unii… care poate chiar cred că vor schimba ceva…

Una peste alta, o să-mi scot şi eu frustrările la plimbare şi pe mine din hibernare şi de sub piatra sub care am stat, şi o să mă duc în Piaţa Universităţii, sâmbătă seară ORA 17:00  la mitingul ANTI-ACTA, chiar de vine sfârşitul lumii (ştiu, nici mie nu-mi place cum sună “miting”, dar m-am săturat de “protest”) !!!!

LUAŢI DE AICI ŞI SEMNAŢI ŞI POATE NE ŞI VEDEM ACOLO!!!! 

http://www.facebook.com/events/305136589533613/?ref=ts



Nu puţini dintre noi am avut dilema ca trecând prin Piaţa Revoluţiei, să ne trezim uitându-ne cu gura căscată la „cartoful” (Memorialul Renaşterii, pe numele său complet  „Glorie Eternă Eroilor şi Revoluţiei  Române  din  Decembrie  1989”) şi la „puiul” (statuia lui Iuliu Maniu, şi Copacul Ars) care domină mica piaţetă din faţa fântânii… Şi probabil, majoritatea dintre noi am şi exclamat, unii cu voce tare, alţii în sine: „Porcărie sinistră!”.

Totuşi câţi ne-am oprit să vedem ce scrie pe panourile informative (panoul de fapt, pentru că doar unul conţine ceva explicaţii, celălalt fiind un pomelnic cu cei care au creat Memorialul Renaşterii…) ? Şi chiar dacă aţi citit nu cred că v-aţi lămurit întru totul…

 

Dacă în cazul statuii lui Maniu, simbolurile sunt destul de clare, bacoviene, aş putea spune, Memorialul este un amalgam de simboluri foarte bine gândite, însă deloc evidente… Şi dacă noi, care suntem „de-ai locului” tot nelămuriţi rămânem, mă întreb oare ce este în capul unui turist care vine şi vede un ansamblu de „dude” care par trântite acolo, într-un spaţiu dominat de un stil arhitectural clasic, încărcat de istorie: Palatul Regal, Biserica Kretzulescu, Ateneul Român, B.C.U. …

 

Pentru a putea înţelege mai bine ce se întâmplă de fapt acolo, haideţi să facem un exerciţiu de imaginaţie şi să lăsăm „cyber-ghidul” să ne îndrume….

 

               Memorialul Renaşterii, pe numele său complet  <<Glorie Eternă Eroilor şi Revoluţiei  Române  din  Decembrie  1989>>, este amplasat simbolic în Piaţa Revoluţiei, aceasta  fiind  locaţia  în  care  a  izbucnit  revoluţia  la 21-22 decembrie 1989. Monumentul aminteşte lupta care a avut loc atunci,  însă  pentru  a înţelege cauza şi însemnătatea sacrificiului făcut este necesară  o  privire  de  ansamblu asupra ultimei perioade din istoria României, pe care o putem regăsi aici, la intersecţia simbolurilor monarhiei, ale comunismului, şi ale luptei anticomuniste şi izbânzii democraţiei.

Stând în dreptul acestei fântâni cu faţa spre monument  avem în stânga Biserica Kretzulescu, ridicată în anii 1720-1722  ca  simbol al creştinătăţii. Lângă aceasta se află  fostul Palat Regal (actualul Muzeu Naţional de Artă al României), vis-a-vis este statuia ecvestră a regelui Carol, amplasată în 2010, o înlocuieşte pe cea veche care fusese distrusă de comunişti şi Ateneul Român, construit între 1886-1888, conceput de către un arhitect francez, cu coloane de 12 metri înălțime, identice în dimensiuni cu cele ale Erechteionului din Atena, fiind înscris pe lista Patrimoniului european ca monument de arhitectură de valoare națională și universală. Astfel suntem  introduşi  în  perioada monarhiei. 

Îndreptându-ne  privirile în partea dreaptă, observăm o clădire care deşi astăzi este  sediul  Ministerului  Administraţiei  şi Internelor, a rămas tot simbol al comunismului,  în  acea  perioadă fiind sediul Comitetului Central al Partidului Comunist  Român, de unde dictatorul Nicolae Ceauşescu a fugit cu elicopterul personal înainte de a fi prins şi executat.

La fel cum putem trece vizual din partea stângă (Biserica Kretzulescu   şi  Palatul  Regal)  spre  partea  dreaptă  (clădirea  Comitetului Central),  la  fel  putem  trece mental prin istorie, de la un regim politic la altul –  de  la  monarhie  la comunism. Faptul că această trecere nu s-a făcut uşor este simbolizat de statuia lui Iuliu Maniu, de lânga noi, amplasată în 1998.  Om  politic  cu  o activitate importantă în perioada regalităţii – opus mereu regimului comunist, a fost închis la Sighet, unde  a şi murit. Fiind una dintre victimele comunismului din România, el reprezintă  întruchiparea speranţei si dorinţei de libertate  în  timpul  dictaturii  comuniste.  Statuia  este construită dintr-un bronz  de  culoare închisă simbolizând astfel austeritatea acelei perioade. Deşi pare  sa  aibă  nevoie  urgentă  de  recondiţionare, aspectul de sfârtecare este intenţionat,   simbolizând   rănile  de-a  lungul  corpului  cauzate  de  legare, întemniţare. Chipul statuii  nu are trăsături definitorii, simbolizând astfel fiecare  persoană  din Romania care era constrânsă de regimul comunist –  regim în care a contat dispariţia personalităţii individului şi gândirea colectivă unidirecţională. Copacul  din  spatele statuii are puţine crengi, aspect de ars,  simbolizând  moartea. Însă mâinile statuii au palmele îndreptate în sus şi către  Biserică,  întreaga  statuie  fiind plasată cu spatele la sediul Comitetului  Central  şi  cu  faţa la Biserica Kretzulescu simbolizând faptul că omul şi-a  întors privirea către religie, credinţa în Dumnezeu fiind singura care îi mai dădea speranţa libertăţii.

   Urmând  mesajul  transmis  de  statuia sa încercăm să ieşim din perioada comunistă, mergând pe Calea Biruinţei (prima parte a Memorialului). Acest  drum  este  construit din buşteni retezaţi din copaci tineri de esenţă tare (stejar), simbolizând tot  atâtea  vieţi tinere curmate. De o parte şi de alta, sunt băncile albe din  marmură a căror formă şi culoare sugerează cavourile celor morţi, răceala şi solemnitatea acestei porţiuni: pe Calea Biruinţei nu se stă…  De asemenea simbolizează şi imboldul de  a  nu  sta  prea  mult  să  plângi trecutul, ci să priveşti mereu înainte cu speranţă.

Calea  Biruinţei  se încheie cu Piaţa Reculegerii. Având în faţă Piramida Izbânzii,  observăm  că  este plasată nu numai în centrul Pieţei Reculegerii, ci şi  în  centrul unei cruci (din  nou  un  simbol al creştinismului) formate din aceeaşi buşteni ca şi Calea Biruinţei. Piaţa este delimitată de Calea Biruinţei printr-un  zid,  în  semicerc,  tot din marmură albă, numit Zidul Amintirilor. Acesta, privit în  ansamblu cu crucea, poate simboliza şi braţele lui Iisus crucificat,  sacrificându-se,  aşa  cum au făcut eroii revoluţiei, şi nu doar o placă de mormânt pe care sunt trecute numele morţilor, în alamă.

           La  baza  Piramidei  Izbânzii,  ca  şi în spatele Zidului Amintirilor, se găsesc pietre  de râu, care ne duc cu gândul la o apă curgătoare, simbolul vieţii. Însă această  apă,  aici  lipseşte,  deci  la  baza  acestei victorii a stat moartea – moartea  multor  tineri,  care  sunt  reprezentaţi  prin  câteva  figuri la baza Piramidei.  Aceştia  au  de  asemenea  chipurile  fără trăsături, fiind simbolul tuturor oamenilor care s-au sacrificat pentru libertate. Deasupra  acestor  statui, se regăseşte o singură amprentă, simbolizând identitatea  naţională.  Deşi  toţi au feţele anonime, toţi au luptat cu acelaşi scop: libertatea.

Privind mai atenţi obeliscul,  observăm ca este o piramidă cu trei feţe, simbol al crestinătăţii, Sfânta Treime.

Mai  sus se află o coroană de anemone (conform mitologiei greceşti, anemonele sunt simbolul lacrimilor)  străpunsă de acest obelisc, ea figurând o luptă grea,  pornită  cu  sacrificiu  şi  jertfă, însă continuând mereu cu speranţa de izbândă (piramida nu are vârf, lupta continuă). Lacrimile sugerate de coroana de anemone pot învălui obeliscul până jos, ajungând în pietrele de râu de la baza piramidei în care stau martirii –  ei vor fi plânşi pentru toteauna, şi pentru totdeauna aflaţi în amintirea noastră.

  Vis-a-vis, pe partea dreaptă se află Fosta Direcţie a V-a a Securităţii Statului – actualul sediu al Uniunii Arhitecţilor, dovada „vie” a luptelor din piaţă, ea a fost bombardată cu tunuri şi reprezintă şi ea prefacerea de după ’89, când a fost reconsiderată din punct de vedere arhitectural (recondiţionată în stil modern, cu o „simbioză”între cărămidă şi sticlă), ea fiind o reminiscenţă a secolului al XIX-lea – casa Ministrului Grigore Păucescu.

În faţa statuii lui Maniu, lângă biserică, se află statuia lui Corneliu Coposu, președinte al Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat (1990 – 1995), senator, lider al opoziției din România postcomunistă, deținut politic sub regimul comunist, el a fost cel care a dus mai departe idealurile lui Iuliu Maniu. Amplasată în 1996, construită tot dintr-un material greoi, închis la culoare, având formă de cruce sugerează tot suferinţă şi sacrificiu. El reprezintă perioada grea care a urmat revoluţiei şi lupta pentru instaurarea Democraţiei.

 

 

Acestea fiind „zise” (poate şi citite…), putem spune că puterea simbolului şi a contextului în care se află acesta este incontestabilă. Acum că percepţia noastră a fost schimbată într-un fel, şi am aflat  „adevărul” din spatele unor monumente „inestetice”, prost amplasate şi  administrate, parcă totuşi s-a aprins ceva gândire simplă,  managerială în noi şi simţim că ar putea fi un obiectiv de patrimoniu taman bun de exploatat turistic… Nici nu ar fi foarte complicat şi nici costisitor, iar idei de promovare sunt cu duiumul, însă „cartoful” s-a instalat bine în mentalul colectiv şi a apucat să prindă rădăcini… Ceea ce te face să te întrebi… Cum naiba alţii au făcut monumente la fel de „abstracte” şi puncte de atracţie turistică din nimic-nimicuţ, din care mai scot şi bani, sau măcar au spus o poveste turistului care a trecut pe acolo, să nu plece cu o imagine greşită…. De ce unii pot vinde şi îngheţată la eschimoşi, iar noi nu suntem în stare să administrăm şi să promovăm nişte monumente care simbolizează cu adevărat trecutul nostru –  bun, rău, cum a fost…. Suntem la fel de confuzi ca întotdeauna şi nu ne putem asuma istoria, la fel de delăsători şi ignoranţi… 

Pe de altă parte, poate domnul Iliescu – atunci când a comandat această lucrare destul de costisitoare, ca să demonstreze cât şi cum îşi toarnă el ţărână-n cap pentru evenimentele din decembrie 1989 – a avut ca scop final fix „ţeapa” de 56 de miliarde….

 

 

Autori:  madhatTer & Eternal Silenced

 

NOTE ….TO WHOM IT MAY CONCERN: THOSE WHO RULE SYMBOLS RULE US.  


DA! Dintotdeauna. De la facerea lumii, ca să zic aşa. Şi evident şi ca de obicei, paradoxal, primul party pooper poate fi considerat chiar doamne-doamne. Ştim cu toţii povestea cu grădina minunată unde era un party şi o bucurie perpetuă… Inclusiv un măr magic pus acolo cu schepsis. Şi ce a făcut? După ce a organizat aşa un party a stablilit reguli. Look… but don’t touch! Touch… but don’t taste! Deşi toată natura şi toate instinctele tale spun exact opusul.

Bun, acum că am lămurit-o şi p-asta şi am stabilit cine a început primul leapşa asta machiavelică, să-mi spun of-ul.

Când stai în globuleţul tău nice and shiny de sticlă, în care te simţi bine şi comfi, dacă apare brusc o pată, o amprentă ceva, pe luciul lui sticlos, vei simţi imediat. Şi pentru că tu eşti în interiorul globului şi te uiţi insistent la amprenta blasfemică, îşi face imediat simţită prezenţa efectul de lupă. Moment în care nu ştii pe cine să baţi. Şi intri pe „furie mode”. Şi ajungi şi tu să te întrebi, cum zicea un Maestru: „De ce simt unii nevoia să se bage în seamă folosind replici mai proaste ca ei?”

 

Răspunsul este de fapt mai multe.

1.  Pentru că sunt nişte puţopalmişti mahalagii plictisiţi de ei şi de viaţă, care cred că pe unii îi amuză glumele şi atitudinea aferentă. Specimenele de acest gen activează din păcate în număr din ce în ce mai mare în societatea noastră, şi asta doar pentru că noi le permitem. Îi lăsăm să stea pe lângă noi, şi ei ne sug tot entuziasmul, ca nişte paraziţi ordinari ce sunt. Le hrănim orgoliul cu mici părticele din noi şi ei se fac mari… Soluţie: nu, nu soluţie anti-paraziţi, propun direct călcatul în picioare.

2. Pentru că sunt nişte oameni cu oareşice probleme şi neîmpliniri pe diverse planuri, care de fiecare dată când dau de o chestie care doar în capul lor paranoic evocă traume…aşa, unrelated, se simt atacaţi, precum cruciaţii înconjuraţi de multipla armată a lui Saladin. Oamenii ăştia nu ţin cont de nimic, nu se văd decât pe ei înfipţi în… the spiraling downwards abyssus abyssum. O categorie enervantă până-n plexul solar. Soluţie: ia-ţi calul cu tot cu armată şi fă o plimbare până-i trece. Când e vorba de reprimări, cu toţii avem memoria scurtă, aşa că n-o să fie o plimbare prea lungă.

3.  Pentru că au crescut fără mămică şi/sau în loc de Equus ferus caballus în varianta cu picioare scurte, ai lui i-au dat un ponei de pluş… Iar acum cerşesc atenţie pe unde pot.

4.  Pentru că sunt unii oameni care pur şi simplu aşa s-au născut. Nu-i putem judeca pentru asta. Nu e vina lor că nu-şi dau seama unde este limita. Iată de pildă următorul exemplu… simpatic.

 

5.  Pentru că… faceţi şi voi combinaţii, aranjamente şi permutări de 1.   2.   3.   şi   4. şi vedeţi ce iese. Eu m-am plictisit să tot extind termenul de “party pooper”. It’s just sad.

Cu toţii am avut stări în care poate eram predispuşi să ne purtăm ca nişte maimuţe scatofile, dar am ţinut să exteriorizez aceste simţăminte faţă de cei care şi-au făcut din asta un hobby.

 

 

GENERAL NOTE:  Cine se scuză se acuză, cine se simte atacat să mai citească o dată paragraful 2 şi să-şi trimită frustrările la plimbare, nu oamenii/prietenii.

 

NOTE TO RANDOM PARTY POOPER: NU(-M)IROSI OXIGENUL!

 


Scleroza este procesul care ne arunca inapoi in copilarie fix pe acelasi drum pe care
am ajuns la maturitate. Uneori mai repede, alteori mai incet, mai cu duhu’ blandetii.

Daca imi permiteti exprimarea plastica, evolutia omului este ca urcusul pe un deal. Urci, urci, urci, pana in momentul in care spui “da’ ‘miaj in el de urcus !!! ia mai bine ma cobor eu inapoi cu sania !!! DU-TE DRACU, DEALULE !!!”, dupa care omul cu un zambet dement si fixat pe fata, cu ochii mari si injectati, ia sania in cur si se duce dracu’ fix de acolo de unde a venit. Cam asa e si cu scleroza asta.

Scleroza-porno este acea forma de scleroza in care o iei cu sania la vale zambind isteric in cucu’ gol.

Acum ceva timp, Iurie Darie s-a trezit fericit intr-o dimineata si, ca un copil care tocmai a descoperit ceva si vrea sa impartaseasca cu restul lumii, realizand ca a invatat sa se futa perfect (in ciuda varstei fragede de 81 de ani) a tinut mortis sa se fotografieze alaturi de o hidoasa balena de asfalt care avea cel putin 65 de ani (estimare ochiometrica). Ulterior, am aflat ca balena cu pricina ii e si nevasta. Nu stiu daca este legal sa te casatoresti cu balenele de asfalt in Romania, dar astia si-au facut poze la cucu’ gol si s-au dat prin ziare spunand ca vor sa bage si de un pornache, ca sa vada lumea cum se face treaba buna.

Altfel spus, Iurie Darie se da cu sania. Si de pe sanie, de acolo, in cucu’ gol, se simte dator sa ne invete cum e cu treaba asta animalica care mocneste in noi si cu care nu stim ce sa facem, nu stim cum sa o controlam, cum sa o exploatam, per total nu stim ce sa facem cu ea.
Multumim, Iurie ! Dupa ce te-am vazut pe tine si pe nevasta-ta aia odioasa in ipostaze sexoase imi vine sa mi-o tai si sa ti-o dau cadou. Poate te mai folosesti din cand in cand de ea. Nu ca ar fi cazul, ca doar esti armasar tanar, dar poate mai esti plecat la vreo filmare xxx si o apuca pe tinerica aia poftele si E MUSAI sa aiba ceva la indemana sa rezolve situatia.

Zilele trecute, Claudiu Bleont si-a aratat si el cucu’ in fata unor ziaristi la nu stiu ce conferinta de presa de la Arad. Cu chilotii in vine si tricoul ridicat sa se vada reminiscienta in toata splendoarea ei, a urlat in gura mare ‘ASA MICA CUM E EA, HAI SA NE FACEM TREABA CU EA!’.
Dupa care a ars-o direct din Disneyland spunand ca de fapt a fost un manifest, o revolta impotriva oamenilor care se plang, care sunt nemultumiti etc. Oricat ar incerca sa se ascunda in spatele confortabilului aer boem de artist desavarsit ce e el, evident omul se da cu sania si cu inca ce viteza. Bine ca nu era si Iurie in sala ca sigur iesea si de un viol live. Sa nu uitam totusi ca Iurie este la varsta experimentelor acum.

Pe langa toate aceste cazuri de scleroza-porno, mai avem totusi si fericitele cazuri de scleroza pura, sanatoasa, asa cum era ea pe vremuri si va invit sa o observam, nostalgic, in pozele urmatoare:


via b365.realitatea.net

Da. Este chiar Viorel Lis. Pentru cei mai tineri sau cei sclerozati traditional (ca sclerozatii porno nu apucau sa citeasca pana aici ca ii apucau poftele de la paragraful 2) reamintesc ca domnul din imaginile de mai sus a fost candva primarul general al Bucurestiului.

Inspaimantator ?! De ce ?!

Tata Mentor vs. Tata Model

Posted: February 22, 2011 by madhatTer666 in Uncategorized
Tags: , , , , ,

Pentru tata nu e nevoie de nicio categorie. El nu cadrează în nimic. E TATA. Punct.

Nu zic că e un tată model… Habar nu am ce anume ar face un tată model. Sau ce ar spune. Dar atunci când ar afla că are diabet probabil că nu şi-ar cumpăra sucuri toxice, shake-uri şi prăjiturele ca maniacu’, dacă nu pentru că s-ar gândi la sănătatea lui, atunci pentru că ar conştientiza că sunt oameni care îl iubesc şi au nevoie de el.

Când eram mică tata era mentorul meu în materie de muzică. Ţin minte şi acum când asculta muzică la walkman-ul Sony al lu’ frati-miu – inovaţie tehnologică la care eu nu aveam acces, ba chiar riscam să mă aleg cu mâini/picioare rupte dacă încercam să ating măcar un butonel – şi când ajungea la vreo melodie care nu-i plăcea în mod “spesial” mă chema pe mine să fiu şi eu fericită măcar 3 minuţele de “Ob-la-di Ob-la-da” sau de “The Continuing Story of Bungalow Bill”. Şi astfel, evita cred, şi consumul prea rapid al bateriilor, nefiind nevoie să mai apese pe fast forward. LOL.

După ce am mai crescut o ţâră şi am tot avut ocazia să asist la discuţiile din mediul excelent de patriarhal (tataie, tata şi frati-miu) mi s-a deschis apetitul şi faţă de alte mici bucurii şi curiozităţi ale vieţii (filme, cărţi, istoria religiilor, filosofie – şi alte asemenea minuni ale civilizaţiei care ne dau nouă încrederea cea de toate zilele şi ne ajută pe noi astăzi să fim nişte mediocri respectabili, sau cum aş zice în latină, “mediocris respectabilis”. Amin.)

Unii sunt oameni ai ideilor. Singurul ghinion e că ideile sunt traduse în lumea asta prin intermediul cuvintelor, mai rar prin intermediul faptelor (mă rog… depinde şi de idee; dar eu am plecat de la ideea că oamenii ideilor nu sunt întotdeauna pragmatici). Şi aşa cum am stabilit deja, cuvintele este inutile. IDEEA e, că trebuie, oricât de idealist ai fi, să încerci să nu rămâi blocat în lumea ideilor. Pentru că rişti să fii un om incomplet.

Daaaa, teoria e simplă şi e bună. Ştiu.

Poate n-a fost cel mai bun model, dar papi este primul meu mentor spiritual. (Nu, al doilea nu este guru Bivolaru, thanks for asking. LOL)

 

NOTE TO PAPI: LA MULŢI AAAAANI !!!!!!!!!!!!