Tata Mentor vs. Tata Model

Pentru tata nu e nevoie de nicio categorie. El nu cadrează în nimic. E TATA. Punct.

Nu zic că e un tată model… Habar nu am ce anume ar face un tată model. Sau ce ar spune. Dar atunci când ar afla că are diabet probabil că nu şi-ar cumpăra sucuri toxice, shake-uri şi prăjiturele ca maniacu’, dacă nu pentru că s-ar gândi la sănătatea lui, atunci pentru că ar conştientiza că sunt oameni care îl iubesc şi au nevoie de el.

Când eram mică tata era mentorul meu în materie de muzică. Ţin minte şi acum când asculta muzică la walkman-ul Sony al lu’ frati-miu – inovaţie tehnologică la care eu nu aveam acces, ba chiar riscam să mă aleg cu mâini/picioare rupte dacă încercam să ating măcar un butonel – şi când ajungea la vreo melodie care nu-i plăcea în mod “spesial” mă chema pe mine să fiu şi eu fericită măcar 3 minuţele de “Ob-la-di Ob-la-da” sau de “The Continuing Story of Bungalow Bill”. Şi astfel, evita cred, şi consumul prea rapid al bateriilor, nefiind nevoie să mai apese pe fast forward. LOL.

După ce am mai crescut o ţâră şi am tot avut ocazia să asist la discuţiile din mediul excelent de patriarhal (tataie, tata şi frati-miu) mi s-a deschis apetitul şi faţă de alte mici bucurii şi curiozităţi ale vieţii (filme, cărţi, istoria religiilor, filosofie – şi alte asemenea minuni ale civilizaţiei care ne dau nouă încrederea cea de toate zilele şi ne ajută pe noi astăzi să fim nişte mediocri respectabili, sau cum aş zice în latină, “mediocris respectabilis”. Amin.)

Unii sunt oameni ai ideilor. Singurul ghinion e că ideile sunt traduse în lumea asta prin intermediul cuvintelor, mai rar prin intermediul faptelor (mă rog… depinde şi de idee; dar eu am plecat de la ideea că oamenii ideilor nu sunt întotdeauna pragmatici). Şi aşa cum am stabilit deja, cuvintele este inutile. IDEEA e, că trebuie, oricât de idealist ai fi, să încerci să nu rămâi blocat în lumea ideilor. Pentru că rişti să fii un om incomplet.

Daaaa, teoria e simplă şi e bună. Ştiu.

Poate n-a fost cel mai bun model, dar papi este primul meu mentor spiritual. (Nu, al doilea nu este guru Bivolaru, thanks for asking. LOL)

 

NOTE TO PAPI: LA MULŢI AAAAANI !!!!!!!!!!!!

 

Acceptare în 7 paşi. Enthusiastic, idiot friendly.

Pasul 1: Tocmai încerc să accept faptul că nu dă nimeni 2 bani pe ce scriu eu aici. Pe principiul “fiecare cu…ce-l doare!”. Respir adânc de 3 ori şi gata… Entuziasmul revine.

Pasul 2:  Floweeer Poweerrrr!!!!

Pasul 3:  De aici începe teoria… Identificarea intrigii.

Trebuie să accepţi că nu există oameni mai buni şi oameni mai răi raportat la tine. Există ceea ce se numeşte mediocritate. De asta suferă majoritatea oamenilor în majoritatea timpului. Deci, de fapt, din punctul ăsta de vedere toţi suntem la fel… Diferenţa se face prin gradul de entuziasm cu care participăm la diverse activităţuri (şi aici nu mă refer la activităţuri feisbuciste sau alte cyber-acţiuni).

Eu am început să realizez că pe măsură ce “îmbătrânesc” ajung să fiu din ce în ce mai dependentă de anumite grupuri, locuri, obiceiuri… Chestiile astea erodează entuziasmul şi te fac să devii un fel de simplu participant într-un “suflet colectiv” (frumoasă metaforă, băi băiete!!)… Iar dacă nu ai apucat până acum să te cunoşti şi să stai mai mult cu tine, e destul de grav… Şi sunt mai multe variante din punctul ăsta : ORI te deprimi, te depersonalizezi şi o iei pe câmpii, ORI e totul ok, pentru că nu conştientizezi încă faptul că nu eşti complet ORI te apuci dracu’ să faci ceva care să te implice doar pe tine şi  pe nimeni altcineva (asta nu implică să devenim toţi nişte onanişti – la o căutare mai avansată în DEXonline vei găsi şi semifantasticul “puţopalmist”).

Pasul 4: Pauză

Drept pentru care, de la o anumită vârstă, când îţi dai tu seama că nu mai ştii cine eşti, ce vrei, de unde vii şi încotro te îndrepţi…  Iei o pauză de la alte dude şi te implici, aşa, ca şi cum ai fi un caracter semiexcepţional, în nişte situaţii semiexcepţionale (iarăşi, indicaţii preţioase: asta nu implică neapărat sporturi extreme pe sârmă ghimpată sau minesweeper IRL).

Pasul 5: Stabilirea priorităţilor

Cred că un criteriu foarte bun de a sorta priorităţile şi a concluziona ce anume este mai potrivit pentru tine este afinitatea pe care o ai cu natura. E cel mai simplu, pentru că dacă te înţelegi cu natura în ansamblu… te înţelegi cu tine. Pentru că tu eşti natură (asta implică şi chestii mai adânci, de genul –  “autodistrugerea este ceva normal”, pentru că vine din noi, iar noi suntem natură… dar heeeii…totul este normal din moment ce se întâmplă cu o anumită frecvenţă… este normal să fim mediocri, să nu ştim, sau nici să nu vrem să ştim răspunsul la eternele şi cosmicele întrebări de mai sus)…

Pasul 6: Practica  (asta nu are decât avantaje, dacă vrei dezavantaje, caută în  altă categorie…)

Eu de exemplu, chiar vreau să plimb căţei… Este poate cel mai bun lucru pe care aş putea să-l fac. Prezintă foarte multe avantaje, printre care şi alergatu’ prin parc, mersul pe jos (sportul meu preferat, de mică), aruncarea băţului, comunicarea cu un interlocutor disciplinat… Chestii rar întâlnite în ziua de azi. Am multe de învăţat…

Pasul 7: Lesson learned.

Trebuie să fim conştienţi de legătura ombilicală pe care o avem cu natura. Pentru că ea ne ţine în viaţă în momentele în care societatea şi colegii de suferinţă ne sodomizează neuronii şi ne îndoaie entuziasmul.

STAGE: furieee?!!?!!!

MOOD: miserupe

NOTE TO SELF: dacă te implici prea mult şi prea singur în diverse chestii dai în solipsism. Încă o dovadă că excesele şi extremele nu este bune.

Cuvinte Inutile ce pun punctul pe I.