Posts Tagged ‘dureri de cap’


Ce căuta un bruiaj în camuflaj ?? Camuflajul prin definiţie ar trebui să camufleze, să mascheze perfect… Dar ce te faci când te trezeşti cu un bruiaj în camuflaj? Dacă eşti hienă e ok. Şansele sunt de partea ta.

Unii nu se pricep, dar se descurcă. Deci nu pot fi nominalizaţi ca “nepricepuţi”. În cel mai rău caz, ca “necalificaţi”.

Dar au şi ei motivele lor: poate nu se pricep pentru că sunt sociopaţi, sau au traume grave din copilărie, sau paranoia cauzată de cine-ştie-ce series of unfortunate events, unii poate sunt depresivi marginali – asta nu ştiu exact dacă e de bine, adică dacă sunt la marginea depresiei şi undeva acolo chiar la margine, e un curcubeu dublu, sau dacă e de rău, adică eşti la marginea depresiei şi în faţa ta e un mare hău… (şi cum ar zice un Maestru, tu te afli acolo, cu frustrările şi dinamita în braţe).

Bun, fiecare are o scuză… Şi de fapt, toate scuzele aste, devin – pe măsură ce ne îndreptăm spre ora perpetuă din Iad (prea târziu, da… sper că aţi ghicit, pentru că e a treia oară când folosesc obsesiv-complusiv această figură de stil marca Terry Pratchett & Neil Gaiman) – devin, deci, nişte caractere care se imprimă în acizii nucleici şi sunt traduse peste o generaţie în boli… sociale. Şi deci dacă ele sunt ereditare… nu înseamnă de fapt că noi ne adaptăm? Şi implicit evoluăm pe direcţia asta, ceea ce ne face să fim de fapt nişte mutaţii a ceea ce pe vremuri se numea OM.

Şi ne tratăm, pentru că da, suntem bolnavi şi trăim într-o societate bolnavă, care-şi împarte, draga de ea, medicamentele cu noi. Ne dă nouă, în loc de lapte carne brânză ouă, un loc la spitalu’ 9. Locul potrivit pentru un Homo bolnavus.

E ok dacă mutaţiile ne fac mai proşti, în sens evolutiv… Adică cine a presupus vreodată că evoluţia este unidirecţională? Până la urmă şi o boală are o “evoluţie”, iar rezultatul, de cele mai multe ori, nu e satisfăcător. Eşti bolnav crăpat şi ei zic că ai “cancer în stadiu avansat”. Da’ cine l-a avansat şi pe ăsta de a evoluat atâta?!

E frumoasă limba noastră… Nu, nu, aţi înţeles voi… Cuvintele, în orice limbă ar fi ele, limba terrană în genere. Şi de ce? Pentru că totul este relativ (asta-i bună de tot, pune capac la orice, da).

Dacă am înţelege/percepe toate sensurile unei fraze simultan, raportate la context, evident, bilosu’ nostru ar face implozie şi ni s-ar scurge prin toate cele 7 orificii anexate capului.

De aceea totul este relativ la percepţie. Iar eu nu ştiu de ce pisicii lu’ Hector, am perceput acum, după atâtea ore de nesomn, că trebuie să scriu chestiile astea să văd care este diferenţa.

Semisublimarea asta a fostelor refulări, actuale defulări cubiste, relativă la percepţia mea (de) “neadormită”, mă face iar să realizez că oricât de acut şi fericit ar fi neuronu’ în hiperactivitatea lui, singura direcţie evolutivă a acestei situaţii o reprezintă DURERILE DE CAP!

MOOD: somn. Punct.

scris la 07:44 a.m.


Marele spaţiu alb şi pustiu se întinde în faţa ochilor mei obosiţi… Aşteaptă să fie umplut de furnicuţe (a se citi “litere”) frustrate. Dar nu mai am. N-a rămas decât un mare gol… Gol, alb, pustiu… şi de la atâta alb mă dor ochii. Ochii din cap. Deci de fapt mă doare capul. La asta se reduce totul? La o mareeee şi lată durere de cap?

Ce dacă am terminat ceva? Aşa cum bine mi s-a spus, eu nu sunt genul de persoană care termină chestii. Da, probabil pentru că de obicei după ce închei o chestie rămâi cu un mare gol… Deşi AD/HD-ul din mine preferă în general să nu se apuce deloc de chestii ca să nu fie nevoit  să le termine. Şi asta tot un bun prieten mi-a zis-o. Dar e în regulă, măcar nu sunt atât de adehaşdeistă încât să mă opresc fix în mijlocu’ plimbării cu monorail-ul (monoraiu’ da, ăla din parc, de te dai cu el şi te umpli de adrenaline şi endorfine!), să dau jos toţi oamenii din el, şi să le zic că e stricat şi dacă nu se dădeau jos urma să se lase cu spaghete din maţe umane… *Eu neavând valenţe de profet.

**** PASAJ MAI  BORING CA ŢELINA, NU CITIŢI!!!!**** Acum că am făcut şi poza aia de grup, aia de final… Da, a fost un an greu. A fost un coşmar, ceva prin care nu mi-aş fi putut imagina că o să trec cu bine… Mă rog… cât se putea de bine… Dar până la urmă, am învăţat foarte multe chestii, am cunoscut oameni noi, am fost în locuri noi, iar oamenii care au contat şi pentru care am contat cu adevărat sunt tot aici.  Cred că totul e fix aşa cum trebuie să fie… Şi tot am senzaţia de câteva săptămâni că se închide un cerc.. Bine asta dacă nu cumva de fapt am intrat în vreun loop dement din care n-o să mai ies vreodată LOL ! Totuşi nu mă pot abţine să mă gândesc… parcă toată treaba asta…. fix din februarie din vacanţa intersemestrială de anu’ trecut până acum… same moment of the year… a fost un fel de bandă a lui Moebius… Adică am plecat dintr-un punct în spaţiu şi timp…and here I am again, fix în acelaşi punct din spaţiu şi timp, dar cu o încheiere. O încheiere cu dureri de cap. Pe care nu le mai suport. ****

Şi totodată… când termini o chestie, ajungi să pierzi noţiunea timpului. De ce mai contează ce zi e azi, sau ce zi a fost ieri… sau ce zi va fi mâine? Mai ai vreun scop, mai vrei ceva? Dar sigur că da! Lumea e atât de mare şi frumoasă! Ce fel de gândire schizoidă e asta?! Cum să nu mai vrei? Cum să nu o  mai percepi?? Ia-ţi un bilet de ordine şi stai la coada entuziaştilor, dacă mai vrei ceva! Saaau… poţi să faci ca majoritatea oamenilor… şi să-ţi iei un bilet de dus-întors.  O mică minciună, în care să crezi, da’ cu toată puterea şi tot sufleţelu’ tău mizerabil, şi să te agăţi de biletu’ ăla… până-l compostezi de cel puţin 5 ori într-o singură călătorie! Hai că e marfă monoraiu’ !!! Şi apoi… când vezi că totul e ok cu orgoliul tău şi te-ai convins că nu eşti chiar semimort-deshidratat  în mijlocu’ deşertului, şi ai aşa un rush de adrenalină, trebuie doar să cobori la prima staţie, and there you go… viaţa ta şi… chestiile tale te aşteaptă acolo, aşa cum le-ai lăsat, pregătite să fie din nou sodomizate de chefu-ţi. Wheeeee!!!!!

Dacă nu existau biletele de dus-întors —- capacitatea asta semiextraordinară a noastră de a ne putea băga în ceva – aparent frumos, dar cu caracter trecător – doar ca să putem ieşi din rahatu’ de zi cu zi, pentru ca de fapt să putem rămâne pe mai departe tot în el, că e cald şi bine şi ne-am obişnuit cu mirosu’ —- cred că ne-am fi dus dracu’ de mult…. Adică e ok… Putem fi dereglaţi, pentru că tot ce se întâmplă în jurul nostru şi viteza cu care se desfăşoară lucrurile, ne împing la un fel de adaptare  care este de fapt o boală socială. Dar trebuie să-i credem pe cuvânt că e ok, pentru că s-au inventat medicamente pentru orice. Adică după ce au inventat bolile au avut şi bunul simţ, după ce ne-au ţinut pe post de cobai, să ne arunce nişte pastile. (Bine, eu de exemplu am sinuzită, care se pare că îmi dă dureri de cap la propriu, şi nu am auzit pe nimeni care să zică “Băăăi, eu m-am vindecat de sinuzită! Poţi şi tu!!”)

Iată cum se încheie jocul cu trecutul. Imaginarul şi fericitul trecut. Urmează noi aventuri în Pseudopolis. Viitorul îşi arată colţii plumburii după blocurile gri. Griul e bun. Doar de la alb mă dor ochii.

 

MOOD: hai să fim curioşi şi entuziaşti în legătură cu viitorul!

NOTE TO SELF: oamenii  n-ar trebui să fie folosiţi pe post de bilete de dus-întors…