Posts Tagged ‘camuflaj’


Ce căuta un bruiaj în camuflaj ?? Camuflajul prin definiţie ar trebui să camufleze, să mascheze perfect… Dar ce te faci când te trezeşti cu un bruiaj în camuflaj? Dacă eşti hienă e ok. Şansele sunt de partea ta.

Unii nu se pricep, dar se descurcă. Deci nu pot fi nominalizaţi ca “nepricepuţi”. În cel mai rău caz, ca “necalificaţi”.

Dar au şi ei motivele lor: poate nu se pricep pentru că sunt sociopaţi, sau au traume grave din copilărie, sau paranoia cauzată de cine-ştie-ce series of unfortunate events, unii poate sunt depresivi marginali – asta nu ştiu exact dacă e de bine, adică dacă sunt la marginea depresiei şi undeva acolo chiar la margine, e un curcubeu dublu, sau dacă e de rău, adică eşti la marginea depresiei şi în faţa ta e un mare hău… (şi cum ar zice un Maestru, tu te afli acolo, cu frustrările şi dinamita în braţe).

Bun, fiecare are o scuză… Şi de fapt, toate scuzele aste, devin – pe măsură ce ne îndreptăm spre ora perpetuă din Iad (prea târziu, da… sper că aţi ghicit, pentru că e a treia oară când folosesc obsesiv-complusiv această figură de stil marca Terry Pratchett & Neil Gaiman) – devin, deci, nişte caractere care se imprimă în acizii nucleici şi sunt traduse peste o generaţie în boli… sociale. Şi deci dacă ele sunt ereditare… nu înseamnă de fapt că noi ne adaptăm? Şi implicit evoluăm pe direcţia asta, ceea ce ne face să fim de fapt nişte mutaţii a ceea ce pe vremuri se numea OM.

Şi ne tratăm, pentru că da, suntem bolnavi şi trăim într-o societate bolnavă, care-şi împarte, draga de ea, medicamentele cu noi. Ne dă nouă, în loc de lapte carne brânză ouă, un loc la spitalu’ 9. Locul potrivit pentru un Homo bolnavus.

E ok dacă mutaţiile ne fac mai proşti, în sens evolutiv… Adică cine a presupus vreodată că evoluţia este unidirecţională? Până la urmă şi o boală are o “evoluţie”, iar rezultatul, de cele mai multe ori, nu e satisfăcător. Eşti bolnav crăpat şi ei zic că ai “cancer în stadiu avansat”. Da’ cine l-a avansat şi pe ăsta de a evoluat atâta?!

E frumoasă limba noastră… Nu, nu, aţi înţeles voi… Cuvintele, în orice limbă ar fi ele, limba terrană în genere. Şi de ce? Pentru că totul este relativ (asta-i bună de tot, pune capac la orice, da).

Dacă am înţelege/percepe toate sensurile unei fraze simultan, raportate la context, evident, bilosu’ nostru ar face implozie şi ni s-ar scurge prin toate cele 7 orificii anexate capului.

De aceea totul este relativ la percepţie. Iar eu nu ştiu de ce pisicii lu’ Hector, am perceput acum, după atâtea ore de nesomn, că trebuie să scriu chestiile astea să văd care este diferenţa.

Semisublimarea asta a fostelor refulări, actuale defulări cubiste, relativă la percepţia mea (de) “neadormită”, mă face iar să realizez că oricât de acut şi fericit ar fi neuronu’ în hiperactivitatea lui, singura direcţie evolutivă a acestei situaţii o reprezintă DURERILE DE CAP!

MOOD: somn. Punct.

scris la 07:44 a.m.

Advertisements