Posts Tagged ‘frustrări’


DA! Dintotdeauna. De la facerea lumii, ca să zic aşa. Şi evident şi ca de obicei, paradoxal, primul party pooper poate fi considerat chiar doamne-doamne. Ştim cu toţii povestea cu grădina minunată unde era un party şi o bucurie perpetuă… Inclusiv un măr magic pus acolo cu schepsis. Şi ce a făcut? După ce a organizat aşa un party a stablilit reguli. Look… but don’t touch! Touch… but don’t taste! Deşi toată natura şi toate instinctele tale spun exact opusul.

Bun, acum că am lămurit-o şi p-asta şi am stabilit cine a început primul leapşa asta machiavelică, să-mi spun of-ul.

Când stai în globuleţul tău nice and shiny de sticlă, în care te simţi bine şi comfi, dacă apare brusc o pată, o amprentă ceva, pe luciul lui sticlos, vei simţi imediat. Şi pentru că tu eşti în interiorul globului şi te uiţi insistent la amprenta blasfemică, îşi face imediat simţită prezenţa efectul de lupă. Moment în care nu ştii pe cine să baţi. Şi intri pe „furie mode”. Şi ajungi şi tu să te întrebi, cum zicea un Maestru: „De ce simt unii nevoia să se bage în seamă folosind replici mai proaste ca ei?”

 

Răspunsul este de fapt mai multe.

1.  Pentru că sunt nişte puţopalmişti mahalagii plictisiţi de ei şi de viaţă, care cred că pe unii îi amuză glumele şi atitudinea aferentă. Specimenele de acest gen activează din păcate în număr din ce în ce mai mare în societatea noastră, şi asta doar pentru că noi le permitem. Îi lăsăm să stea pe lângă noi, şi ei ne sug tot entuziasmul, ca nişte paraziţi ordinari ce sunt. Le hrănim orgoliul cu mici părticele din noi şi ei se fac mari… Soluţie: nu, nu soluţie anti-paraziţi, propun direct călcatul în picioare.

2. Pentru că sunt nişte oameni cu oareşice probleme şi neîmpliniri pe diverse planuri, care de fiecare dată când dau de o chestie care doar în capul lor paranoic evocă traume…aşa, unrelated, se simt atacaţi, precum cruciaţii înconjuraţi de multipla armată a lui Saladin. Oamenii ăştia nu ţin cont de nimic, nu se văd decât pe ei înfipţi în… the spiraling downwards abyssus abyssum. O categorie enervantă până-n plexul solar. Soluţie: ia-ţi calul cu tot cu armată şi fă o plimbare până-i trece. Când e vorba de reprimări, cu toţii avem memoria scurtă, aşa că n-o să fie o plimbare prea lungă.

3.  Pentru că au crescut fără mămică şi/sau în loc de Equus ferus caballus în varianta cu picioare scurte, ai lui i-au dat un ponei de pluş… Iar acum cerşesc atenţie pe unde pot.

4.  Pentru că sunt unii oameni care pur şi simplu aşa s-au născut. Nu-i putem judeca pentru asta. Nu e vina lor că nu-şi dau seama unde este limita. Iată de pildă următorul exemplu… simpatic.

 

5.  Pentru că… faceţi şi voi combinaţii, aranjamente şi permutări de 1.   2.   3.   şi   4. şi vedeţi ce iese. Eu m-am plictisit să tot extind termenul de “party pooper”. It’s just sad.

Cu toţii am avut stări în care poate eram predispuşi să ne purtăm ca nişte maimuţe scatofile, dar am ţinut să exteriorizez aceste simţăminte faţă de cei care şi-au făcut din asta un hobby.

 

 

GENERAL NOTE:  Cine se scuză se acuză, cine se simte atacat să mai citească o dată paragraful 2 şi să-şi trimită frustrările la plimbare, nu oamenii/prietenii.

 

NOTE TO RANDOM PARTY POOPER: NU(-M)IROSI OXIGENUL!

 


Marele spaţiu alb şi pustiu se întinde în faţa ochilor mei obosiţi… Aşteaptă să fie umplut de furnicuţe (a se citi “litere”) frustrate. Dar nu mai am. N-a rămas decât un mare gol… Gol, alb, pustiu… şi de la atâta alb mă dor ochii. Ochii din cap. Deci de fapt mă doare capul. La asta se reduce totul? La o mareeee şi lată durere de cap?

Ce dacă am terminat ceva? Aşa cum bine mi s-a spus, eu nu sunt genul de persoană care termină chestii. Da, probabil pentru că de obicei după ce închei o chestie rămâi cu un mare gol… Deşi AD/HD-ul din mine preferă în general să nu se apuce deloc de chestii ca să nu fie nevoit  să le termine. Şi asta tot un bun prieten mi-a zis-o. Dar e în regulă, măcar nu sunt atât de adehaşdeistă încât să mă opresc fix în mijlocu’ plimbării cu monorail-ul (monoraiu’ da, ăla din parc, de te dai cu el şi te umpli de adrenaline şi endorfine!), să dau jos toţi oamenii din el, şi să le zic că e stricat şi dacă nu se dădeau jos urma să se lase cu spaghete din maţe umane… *Eu neavând valenţe de profet.

**** PASAJ MAI  BORING CA ŢELINA, NU CITIŢI!!!!**** Acum că am făcut şi poza aia de grup, aia de final… Da, a fost un an greu. A fost un coşmar, ceva prin care nu mi-aş fi putut imagina că o să trec cu bine… Mă rog… cât se putea de bine… Dar până la urmă, am învăţat foarte multe chestii, am cunoscut oameni noi, am fost în locuri noi, iar oamenii care au contat şi pentru care am contat cu adevărat sunt tot aici.  Cred că totul e fix aşa cum trebuie să fie… Şi tot am senzaţia de câteva săptămâni că se închide un cerc.. Bine asta dacă nu cumva de fapt am intrat în vreun loop dement din care n-o să mai ies vreodată LOL ! Totuşi nu mă pot abţine să mă gândesc… parcă toată treaba asta…. fix din februarie din vacanţa intersemestrială de anu’ trecut până acum… same moment of the year… a fost un fel de bandă a lui Moebius… Adică am plecat dintr-un punct în spaţiu şi timp…and here I am again, fix în acelaşi punct din spaţiu şi timp, dar cu o încheiere. O încheiere cu dureri de cap. Pe care nu le mai suport. ****

Şi totodată… când termini o chestie, ajungi să pierzi noţiunea timpului. De ce mai contează ce zi e azi, sau ce zi a fost ieri… sau ce zi va fi mâine? Mai ai vreun scop, mai vrei ceva? Dar sigur că da! Lumea e atât de mare şi frumoasă! Ce fel de gândire schizoidă e asta?! Cum să nu mai vrei? Cum să nu o  mai percepi?? Ia-ţi un bilet de ordine şi stai la coada entuziaştilor, dacă mai vrei ceva! Saaau… poţi să faci ca majoritatea oamenilor… şi să-ţi iei un bilet de dus-întors.  O mică minciună, în care să crezi, da’ cu toată puterea şi tot sufleţelu’ tău mizerabil, şi să te agăţi de biletu’ ăla… până-l compostezi de cel puţin 5 ori într-o singură călătorie! Hai că e marfă monoraiu’ !!! Şi apoi… când vezi că totul e ok cu orgoliul tău şi te-ai convins că nu eşti chiar semimort-deshidratat  în mijlocu’ deşertului, şi ai aşa un rush de adrenalină, trebuie doar să cobori la prima staţie, and there you go… viaţa ta şi… chestiile tale te aşteaptă acolo, aşa cum le-ai lăsat, pregătite să fie din nou sodomizate de chefu-ţi. Wheeeee!!!!!

Dacă nu existau biletele de dus-întors —- capacitatea asta semiextraordinară a noastră de a ne putea băga în ceva – aparent frumos, dar cu caracter trecător – doar ca să putem ieşi din rahatu’ de zi cu zi, pentru ca de fapt să putem rămâne pe mai departe tot în el, că e cald şi bine şi ne-am obişnuit cu mirosu’ —- cred că ne-am fi dus dracu’ de mult…. Adică e ok… Putem fi dereglaţi, pentru că tot ce se întâmplă în jurul nostru şi viteza cu care se desfăşoară lucrurile, ne împing la un fel de adaptare  care este de fapt o boală socială. Dar trebuie să-i credem pe cuvânt că e ok, pentru că s-au inventat medicamente pentru orice. Adică după ce au inventat bolile au avut şi bunul simţ, după ce ne-au ţinut pe post de cobai, să ne arunce nişte pastile. (Bine, eu de exemplu am sinuzită, care se pare că îmi dă dureri de cap la propriu, şi nu am auzit pe nimeni care să zică “Băăăi, eu m-am vindecat de sinuzită! Poţi şi tu!!”)

Iată cum se încheie jocul cu trecutul. Imaginarul şi fericitul trecut. Urmează noi aventuri în Pseudopolis. Viitorul îşi arată colţii plumburii după blocurile gri. Griul e bun. Doar de la alb mă dor ochii.

 

MOOD: hai să fim curioşi şi entuziaşti în legătură cu viitorul!

NOTE TO SELF: oamenii  n-ar trebui să fie folosiţi pe post de bilete de dus-întors…


A venit iar momentul pentru o autocurăţare de gânduri “necurate”… Atât de necurate că trebuiesc date fix în Recycle bin-u’ meu virtual…

Întrebarea care mi-a măcinat mie unicul neuron, şi aşa extenuat (i-am dat să mestece multe pietre şi zăcăminte),  de multă vreme, a început zilele astea să nu mai fie o enigmă atât de apăsătoare.

Întrebarea asta m-a lovit prima oară când aveam 6 ani şi ai mei, dintr-o clasică “nepotrivire de caracter”, au divorţat. Nimic grav… Chestiile astea se întâmplă tot timpul… Slavă cristoşilor că s-au inventat bunicii !!!! Iar pe principiul bunicii sunt “buni la toate”, iar “cine n-are bunici să-şi cumpere” pentru că “bunicuţa ştie tot” – de ce să nu crescă ei, bunicii, vreo 3 generaţii, că şi-aşa….sunt bătrâni, la pensie, poate se plictisesc şi ei şi decât să facă un rebus sau o plimbare în parc, mai bine să-i blagoslovim cu nişte nepoţi !!! Iar asta până la urmă ajunge să fie o chestie normală chiar şi pentru nepoţi… Adică, atunci când creşti fără mamă, chiar nu mai contează cum ar fi fost dacă ai fi avut-o lângă tine, şi nu te mai afectează cu nimic teoriile ei conspiraţioniste de genul : “din cauza lu’ tac-tu eşti tu aşa rece cu mine, dacă te-aş fi crescut eu, nu erai aşa” sau celebra “da, n-a avut cine să-ţi dea educaţie… te-au lăsat de capu’ tău”…. În cazuri de genul ăsta, moştenirea genetică este de ajuns, de ce ai mai avea nevoie de altceva de la un astfel de om?

Întrebarea a răsărit din nou, şi a pus stăpânire pe mine ca un creep, ca o tumoare extinzându-se până-n suflet, după câţiva ani, când am realizat că de fapt mai toţi oamenii pe care-i ştiam au părinţi cam… dereglaţi…

Deci până la urmă… toată chestia asta… cu cetăţenii care se reproduc şi fac şi ei copii e de fapt un fel plagă care distruge Umanitatea. Adică e mai mult un fel de marketing viral, pentru că deja nu mai contează OMUL, contează că se face mare şi frustrat şi ca să compenseze lipsa afecţiunii din copilărie, o să se înconjoare cu lucruri, lucruri scumpe şi sclipicioase care aduc bucurii de moment. Până la următorul salariu adică ! Şi se autodeclară liber-schimbist şi liber-cugetător,  filosofia lui de viaţă fiind “Carpe Diem!”, “Memento mori!”, “Tempus fugit!” sau “Ars longa, vita brevis!”, în funcţie de poetul preferat al profei de latină din liceu.

Acum, problema devine de-a dreptul hidoasă, pentru că ai ajuns la vârsta la care auzi prin jur că oamenii din generaţia ta, sau un pic mai mari, se căsătoresc şi inevitabil… te gândeşti că urmează botezul. Şi ajungi implicit să te vezi pe tine într-o situaţie asemănătoare, moment în care stomacul descoperă noi dimensiuni…

Şi totuşi…. WHY THE FUCK SOME PEOPLE HAVE CHILDREN ??!!??!

E destul de simplu răspunsul… În funcţie de percepţia noastră asupra oamenilor şi asupra experienţelor pe care le avem, şi în funcţie şi de anumite traume din copilărie, ajungem să ne cunoaştem pe noi înşine mai mult sau mai puţin, după caz… iar deşi până într-o anumită vârstă (26-27 de ani) ideea de bază este să “experimentezi”, “să te distrezi de toţi banii” şi să faci bâlci că viaţa e scurtă, profitând maxim de superficial de toate nimicurile,  după ce te dai cu capu’ de pereţi de-ţi sar mucii ( de unde şi semiexpresiva zicală “cai verzi pe pereţi” ), tendinţa este de a lega ceva cu cineva, oricine, care să-ţi dea senzaţia că n-ai trăit degeaba şi că viaţa ta poate fi stabilă şi normală. Acesta fiind contrastul aproape antinomic de situaţii… eşti dispus să accepţi absolut orice lângă tine, pentru că îţi expiră dracu’ programarea genetică şi tu nu ţi-ai atins scopul ca specie !!! Păi şi pentru ce pisicii lu’ Hector mai trăieşti dacă nu faci decât să repeţi istoria asta parşivă şi să mai fuţi o generaţie ??! Iar după câţiva ani… când este deja ora perpetuă din Iad…(prea târziu…) rămân totuşi 2 alternative:   1 –    vărsarea frustrărilor şi a tuturor nerealizărilor în capul copiiilor sau  2 –    bunicii + vărsarea frustrărilor şi a tuturor nerealizărilor în capul copiiilor.

STAGE : furie la nivel macro !!!!

MOOD : cum să nu-mi placă euglenele ?

Note to self :  I love my memaw !!!


Constient de faptul ca traiesc intr-o tara (foarte probabil singura) in care s-a inventat semnul rutier de ‘Atentie ! Gropi !’ pentru ca fiecare dintre noi sa fie atentionat pe cale oficiala ca in secundele imediat urmatoare o sa ii sara planetara sau parbrizul cu totul, am realizat ca, in principiu, toata lumea ia de proasta pe toata lumea.

Cu banii dati pe semnalizatoarele astea sunt convins ca bagai atata smoala in groapa aia de iesea derdelus de sanie cu unghi – unghiul Theta pentru cunoscutori, adica pentru absolventii de clasa a V-a – de inclinare mare. Dar e un aspect care in contextul dat, chiar ca nici nu mai conteaza.

Problema mea este simpla: ca un nesemnificativ spectator ce ma regasesc pe lumea asta (vezi Glossa – gaseste singur versul), observ ca nu imi mai dau seama care e nebun (dar genul ala de nebun, care nu e amuzant deloc, ci e doar… nebun) si care e excesiv de prost (vezi Scrisoarea III – aici gasesti mai greu versul ca e ‘textul’ mai lung, dar nu strica sa faci putina lectura, asa de vineri seara).

Lipsa rationamentului intr-o discutie de orice natura reflecta, de fapt, ca in capul omului aluia toti neuronii joaca hockey cu 7 zaruri. Si se si distreaza isteric pe chestia asta…

Acum, daca eu vorbesc cu tine si tu o arzi direct din DisneyLand, eu ce parere sa imi fac? Ca esti pa-pa pe culmile nebuniei de care, se pare, te bucuri sau esti prost de bubui.

Sau eu vorbesc concret si tu imi dai raspunsuri incoerente, total irelevante si predominant imbecile si daca eu iti semnalez politicos ca esti incoerent, total irelevant si imbecil, tu da-I play ca la winamp ca tu de fapt esti abstract, si ecuatiile pe baza carora ai procesat tu informatiile de au iesit raspunsurile respective sunt extrem de complexe si ca extind sistemul de dimensiuni, si spatii vectoriale si chestii… Si mai mult de atat, toate raspunsurile tale au fost filtrate prin INIMA si SUFLET si DRAGOSTE si TRAIRI SPIRITUALE si SPIRALE si URINOTERAPIE si… cacat. Tu nu esti om, esti o entitate superioara si suspini resemnat si lipsit de speranta ca nu esti inteles.

Si eu, ca forma de viata inferioara ce sunt,  suspin si eu, la randul meu, resemnat si la fel de lipsit de speranta ca nu inteleg si ma intreb: tu oi fi nebun cu adevarat ? Sau esti doar prost ?

Si e deranjant la un moment dat, ca nu stiu cum sa te iau. Prostia si nebunia s-au invecinat atat de mult in zilele de azi ca, pur si simplu, devine o provocare sa mai pui ‘etichete’ (pe vremuri parca era ceva mai simplu.). Sau poate am imbatranit eu ceva mai urat decat ma asteptam…

Una peste alta, situatia e destul de grava, prostia si dementa castiga teren grav de tot, suntem cu totii condamnati… unii mai evadeaza, altii se ‘duc pe paduri cantand’, multi sunt praf, putini mai conteaza.

Dar, ce importanta mai are daca interlocutorul tau e prost sau nebun ? E defect. Mai are importanta ce, de la ce sau cum s-a defectat ? Evident nu. Oricum de reparat nu se mai repara decat, poate, prin reincarnare (aici era nuanta optimista a postului – “intotdeauna se poate”).

Alta chestie care mi se pare foarte tare in zilele de astazi este ca, in contextul nebuniei si prostiei generale, orice defect poate deveni calitate. Macar in capul tau si tot se poate. Oricum, sunt destul de multi prosti si destui nebuni pe care sa ii convingi ca asa este.

De exemplu, Boc este 100% convins ca nu el este mult prea mic, ci ca toti ceilalti sunt prea inalti, ca este un Gulliver-invers, drept urmare este personajul pozitiv.

Dar, Boc, toata lumea stie ca daca se intoarce cu spatele la tine, face 5 pasi si se intoarce, nu te mai vede… Este o realitate!

Cu toate astea, sunt destul de multi prosti si multi nebuni care regreta ca sunt inalti si frumosi, si nu sunt ca Boc.

Intrebarea mea de final este: ce considerati ca e mai rau in lumea in care traim ?

P.S.: Daca nu iese bine, cer renumararea voturilor

Pentru a doua Şansă !!!!!

Posted: January 20, 2011 by madhatTer666 in Recycle bin
Tags: , , , , ,

Nu, nu mă refer la Băse, ar fi deja a 4-a pentru el.

Să închinăm acest umil pahar de bere nefe (*nefiltrată) pentru a doua şansă!

Cum o fi să te naşti în puf, să trăieşti în puf, să mori în puf, dar să n-ai habar ce e ăla puf ?? Prost! Deci nu mai bine duci o viaţă de căcat da’ măcar ştii că dai mai mult de doi bani pe oamenii din jurul tău şi ştii să apreciezi “the little things”, printre care şi paharu’ ăsta singular de bere şi 2-3 ţigări shăruite cu-n best friend…?

Cum o fi să ai absolut tot ce îţi doreşti şi chiar mai mult, dar în loc să faci ceva stagnezi ca o legumă sub un strat gros de chiciură depusă pe creier? Strat alcătuit în mare parte din frustrări şi complexe pe care în loc să le topeşti şi să le asimilezi încercând să te înţelegi mai bine, le-ai lăsat să pună stăpânire pe tine, ca o iarnă perpetuă. Iar acum zici că aşa eşti tu, că aşa e normal… Că “toţi avem probleme”.

Cum o fi să ai prieteni dar să nu-i vezi niciodată pentru că eşti prea ocupat să alergi în căutarea “perfecţiunii”?

Cum o fi să fii un roboţel conformist precum câinele lui Pavlov? Primeşti zăhărelu’ lunar şi dai din coadă.

Cum o fi să faci aceleaşi lucruri hour after hour, day in-day out, week in-week out, ani de-a rândul şi să zici, fără pic de entuziasm “asta-i viaţa…” ?

Cum o fi să-ţi impui limite şi bariere în gândire doar pentru că ţi-e frică de faptul că te-ai putea trezi cu mai multe întrebări decât răspunsuri ?

Cum o fi să-ţi negi natura umană ca s-o poţi înlocui cu puf ?? Ca să treci uşor peste tot, ca să rămâi neafectat şi să te poţi crede perfect….

Probabil că acum se defineşte noua specie, robo-sapiens…. De aia nu mai înţeleg unii nimic…

NOTE TO SELF: Toată lumea merită o a doua şansă. Mai puţin ăia care n-au meritat-o nici pe prima….
Cuvintele este inutile.