Archive for the ‘Ghidul Micului Entuziast Neiniţiat’ Category


Marele spaţiu alb şi pustiu se întinde în faţa ochilor mei obosiţi… Aşteaptă să fie umplut de furnicuţe (a se citi “litere”) frustrate. Dar nu mai am. N-a rămas decât un mare gol… Gol, alb, pustiu… şi de la atâta alb mă dor ochii. Ochii din cap. Deci de fapt mă doare capul. La asta se reduce totul? La o mareeee şi lată durere de cap?

Ce dacă am terminat ceva? Aşa cum bine mi s-a spus, eu nu sunt genul de persoană care termină chestii. Da, probabil pentru că de obicei după ce închei o chestie rămâi cu un mare gol… Deşi AD/HD-ul din mine preferă în general să nu se apuce deloc de chestii ca să nu fie nevoit  să le termine. Şi asta tot un bun prieten mi-a zis-o. Dar e în regulă, măcar nu sunt atât de adehaşdeistă încât să mă opresc fix în mijlocu’ plimbării cu monorail-ul (monoraiu’ da, ăla din parc, de te dai cu el şi te umpli de adrenaline şi endorfine!), să dau jos toţi oamenii din el, şi să le zic că e stricat şi dacă nu se dădeau jos urma să se lase cu spaghete din maţe umane… *Eu neavând valenţe de profet.

**** PASAJ MAI  BORING CA ŢELINA, NU CITIŢI!!!!**** Acum că am făcut şi poza aia de grup, aia de final… Da, a fost un an greu. A fost un coşmar, ceva prin care nu mi-aş fi putut imagina că o să trec cu bine… Mă rog… cât se putea de bine… Dar până la urmă, am învăţat foarte multe chestii, am cunoscut oameni noi, am fost în locuri noi, iar oamenii care au contat şi pentru care am contat cu adevărat sunt tot aici.  Cred că totul e fix aşa cum trebuie să fie… Şi tot am senzaţia de câteva săptămâni că se închide un cerc.. Bine asta dacă nu cumva de fapt am intrat în vreun loop dement din care n-o să mai ies vreodată LOL ! Totuşi nu mă pot abţine să mă gândesc… parcă toată treaba asta…. fix din februarie din vacanţa intersemestrială de anu’ trecut până acum… same moment of the year… a fost un fel de bandă a lui Moebius… Adică am plecat dintr-un punct în spaţiu şi timp…and here I am again, fix în acelaşi punct din spaţiu şi timp, dar cu o încheiere. O încheiere cu dureri de cap. Pe care nu le mai suport. ****

Şi totodată… când termini o chestie, ajungi să pierzi noţiunea timpului. De ce mai contează ce zi e azi, sau ce zi a fost ieri… sau ce zi va fi mâine? Mai ai vreun scop, mai vrei ceva? Dar sigur că da! Lumea e atât de mare şi frumoasă! Ce fel de gândire schizoidă e asta?! Cum să nu mai vrei? Cum să nu o  mai percepi?? Ia-ţi un bilet de ordine şi stai la coada entuziaştilor, dacă mai vrei ceva! Saaau… poţi să faci ca majoritatea oamenilor… şi să-ţi iei un bilet de dus-întors.  O mică minciună, în care să crezi, da’ cu toată puterea şi tot sufleţelu’ tău mizerabil, şi să te agăţi de biletu’ ăla… până-l compostezi de cel puţin 5 ori într-o singură călătorie! Hai că e marfă monoraiu’ !!! Şi apoi… când vezi că totul e ok cu orgoliul tău şi te-ai convins că nu eşti chiar semimort-deshidratat  în mijlocu’ deşertului, şi ai aşa un rush de adrenalină, trebuie doar să cobori la prima staţie, and there you go… viaţa ta şi… chestiile tale te aşteaptă acolo, aşa cum le-ai lăsat, pregătite să fie din nou sodomizate de chefu-ţi. Wheeeee!!!!!

Dacă nu existau biletele de dus-întors —- capacitatea asta semiextraordinară a noastră de a ne putea băga în ceva – aparent frumos, dar cu caracter trecător – doar ca să putem ieşi din rahatu’ de zi cu zi, pentru ca de fapt să putem rămâne pe mai departe tot în el, că e cald şi bine şi ne-am obişnuit cu mirosu’ —- cred că ne-am fi dus dracu’ de mult…. Adică e ok… Putem fi dereglaţi, pentru că tot ce se întâmplă în jurul nostru şi viteza cu care se desfăşoară lucrurile, ne împing la un fel de adaptare  care este de fapt o boală socială. Dar trebuie să-i credem pe cuvânt că e ok, pentru că s-au inventat medicamente pentru orice. Adică după ce au inventat bolile au avut şi bunul simţ, după ce ne-au ţinut pe post de cobai, să ne arunce nişte pastile. (Bine, eu de exemplu am sinuzită, care se pare că îmi dă dureri de cap la propriu, şi nu am auzit pe nimeni care să zică “Băăăi, eu m-am vindecat de sinuzită! Poţi şi tu!!”)

Iată cum se încheie jocul cu trecutul. Imaginarul şi fericitul trecut. Urmează noi aventuri în Pseudopolis. Viitorul îşi arată colţii plumburii după blocurile gri. Griul e bun. Doar de la alb mă dor ochii.

 

MOOD: hai să fim curioşi şi entuziaşti în legătură cu viitorul!

NOTE TO SELF: oamenii  n-ar trebui să fie folosiţi pe post de bilete de dus-întors…

Advertisements

Ma bantuie de ceva vreme un feeling total cretin si naiv cum ca absolut toate problemele de pe lumea asta au (cel putin!) o rezolvare, ca un lucru bun care se intampla atrage automat un lucru rau etc. Intr-un cuvant traiesc un infricosator sentiment ca orice mizerie ai face, aceasta va fi compensata automat printr-un mecanism imens construit pe baza unor niste reguli/legi/principii/instrumente/rationamente care mie, personal, imi scapa.

Acest sentiment ma impinge sa vad Mama Natura (sau sa ii spunem Tot, pentru ca nu stiu exact cate componente/dimnesiuni/factori/etc sunt implicate in toata treaba asta cu Universul) ca pe cel mai ursuz si comunist contabil care verifica in fiecare fractiune de secunda bilantul ‘activelor’ si ‘pasivelor’ indiviziilor/grupurilor/comunitatilor/etc-urilor. Si sunt convins ca tu, ca om, vei muri exact cand acest bilant da zero dupa ce se trage Marea Linie. Zero – marele egalizator.

Cu alte cuvinte, cat bine faci atat rau faci, cat bine faci atat bine primesti, cat rau faci atata rau ti se face, cat rau ti se face atat bine ti se face si toate combinarile de n luate cate k exista (cel mai probabil o infinitate).

Ca un exemplu paradoxal al echilibrului, nimeni nu are nici cea mai mica idee cum arata infinitul asta, cat despre perceptia lui nu incape nici vorba, nici pomeneala. Cu toate astea, in liceu, daca raspundeai ca limita din n cand n tinde la infinit este infinit luai 10 fara probleme. Practic, erai premiat pentru simplul fapt ca recunosteai ca esti un dobitoc care habar n-are ce inseamna raspunsul pe care l-ai dat.

Si atunci, ajung sa ma gandesc ca omenirea si actiunile ei sunt pur si simplu nesemnificative in fata Mamei Naturi (sau a Totului) si, mai ales, in fata acestui ciudat echilibru.

Cu toate astea, de ce au mai aparut ecologistii ? In contextul dat, faptul ca ecologistii exista este doar o dovada ca trebuie sa ne hranim orgoliul, noi ca specie. Faptul ca ecologistii exista demonstreaza in cel mai halucinant mod posibil faptul ca-contam. Adica cineva trebuie sa ne opreasca sa nu i-o dam prea rau Mamei Naturi cu atata poluare incat sa o julim. Pe de alta parte, la ordinul asta de marime, noi nu existam.

Just some thoughts.


Pasul 1: Tocmai încerc să accept faptul că nu dă nimeni 2 bani pe ce scriu eu aici. Pe principiul “fiecare cu…ce-l doare!”. Respir adânc de 3 ori şi gata… Entuziasmul revine.

Pasul 2:  Floweeer Poweerrrr!!!!

Pasul 3:  De aici începe teoria… Identificarea intrigii.

Trebuie să accepţi că nu există oameni mai buni şi oameni mai răi raportat la tine. Există ceea ce se numeşte mediocritate. De asta suferă majoritatea oamenilor în majoritatea timpului. Deci, de fapt, din punctul ăsta de vedere toţi suntem la fel… Diferenţa se face prin gradul de entuziasm cu care participăm la diverse activităţuri (şi aici nu mă refer la activităţuri feisbuciste sau alte cyber-acţiuni).

Eu am început să realizez că pe măsură ce “îmbătrânesc” ajung să fiu din ce în ce mai dependentă de anumite grupuri, locuri, obiceiuri… Chestiile astea erodează entuziasmul şi te fac să devii un fel de simplu participant într-un “suflet colectiv” (frumoasă metaforă, băi băiete!!)… Iar dacă nu ai apucat până acum să te cunoşti şi să stai mai mult cu tine, e destul de grav… Şi sunt mai multe variante din punctul ăsta : ORI te deprimi, te depersonalizezi şi o iei pe câmpii, ORI e totul ok, pentru că nu conştientizezi încă faptul că nu eşti complet ORI te apuci dracu’ să faci ceva care să te implice doar pe tine şi  pe nimeni altcineva (asta nu implică să devenim toţi nişte onanişti – la o căutare mai avansată în DEXonline vei găsi şi semifantasticul “puţopalmist”).

Pasul 4: Pauză

Drept pentru care, de la o anumită vârstă, când îţi dai tu seama că nu mai ştii cine eşti, ce vrei, de unde vii şi încotro te îndrepţi…  Iei o pauză de la alte dude şi te implici, aşa, ca şi cum ai fi un caracter semiexcepţional, în nişte situaţii semiexcepţionale (iarăşi, indicaţii preţioase: asta nu implică neapărat sporturi extreme pe sârmă ghimpată sau minesweeper IRL).

Pasul 5: Stabilirea priorităţilor

Cred că un criteriu foarte bun de a sorta priorităţile şi a concluziona ce anume este mai potrivit pentru tine este afinitatea pe care o ai cu natura. E cel mai simplu, pentru că dacă te înţelegi cu natura în ansamblu… te înţelegi cu tine. Pentru că tu eşti natură (asta implică şi chestii mai adânci, de genul –  “autodistrugerea este ceva normal”, pentru că vine din noi, iar noi suntem natură… dar heeeii…totul este normal din moment ce se întâmplă cu o anumită frecvenţă… este normal să fim mediocri, să nu ştim, sau nici să nu vrem să ştim răspunsul la eternele şi cosmicele întrebări de mai sus)…

Pasul 6: Practica  (asta nu are decât avantaje, dacă vrei dezavantaje, caută în  altă categorie…)

Eu de exemplu, chiar vreau să plimb căţei… Este poate cel mai bun lucru pe care aş putea să-l fac. Prezintă foarte multe avantaje, printre care şi alergatu’ prin parc, mersul pe jos (sportul meu preferat, de mică), aruncarea băţului, comunicarea cu un interlocutor disciplinat… Chestii rar întâlnite în ziua de azi. Am multe de învăţat…

Pasul 7: Lesson learned.

Trebuie să fim conştienţi de legătura ombilicală pe care o avem cu natura. Pentru că ea ne ţine în viaţă în momentele în care societatea şi colegii de suferinţă ne sodomizează neuronii şi ne îndoaie entuziasmul.

STAGE: furieee?!!?!!!

MOOD: miserupe

NOTE TO SELF: dacă te implici prea mult şi prea singur în diverse chestii dai în solipsism. Încă o dovadă că excesele şi extremele nu este bune.

Cuvinte Inutile ce pun punctul pe I.