Author Archive


No…. Păi dacă tot am salivat la porci înciupercaţi şi supe înmiresmate, eu propun să şi luăm ceva la bord.

Ce-aţi zice de o super-bere? Eu, sincer, m-am cam săturat de bere… Daaaar, de data asta nu este vorba nici de vreo nefe (nefiltrată),  nici de cunoscutele beri pe care le bem noi în serile când în care o ardem dubios prin centru.

Ladies and Gentlemen, please have a nice whisky glass (because you don’t want to drink a whole draught of beer that has 55% alcohol) with… “The End of History” !!!! Bine, asta dacă o mai găsiţi pe undeva…

Aparent, anul trecut, în 2010, o “mică berărie” (la vremea aia mică), pe numele ei “BrewDog”, a scos pe piaţă 12 (da, doar şi dăcât doisprezece) sticle… mă rog, sticluţe pline de esenţă, îmbrăcate frumos – să nu le fie frig – de către un talentat taxidermist, care s-a gândit că şi road kill-ul poate avea o întrebuinţare. Aşadar, aveţi de ales între sticla deghizată în hermină şi cea deghizată în veveriţă argintie. Depinde ce preferaţi să pupaţi atunci când duceţi sticla la gură (în cazul în care nu-mi ascultaţi sfatul de a bea dintr-un pahar de whisky). Şi unde mai pui că-costa dăcât 780$ bucata…? Un fleac.

Ce conţine? Bine, în afară de alcool, că ne-am lămurit. Păi… cică este o bere blondă belgiană, cu infuzie de urzici, da’ nu orice fel de urzici, ci urzici din Scottish Highlands şi cu seminţe de ienupăr! Trebuie să aibă un gust special…

Partea cea mai interesantă, este titulatura berii. Numele “The End of History” este de fapt inspirat din teoria filosofului Francis Fukuyama, pentru care, sfârşitul istoriei este reprezentat de, nu-i aşa, democraţie – punctul de maxim din evoluţia politică a omenirii, în contextul în care istoria a fost definită ca fiind evoluţia unui sistem politic până în punctul în care ne-am trezit cu paradigma  democraţiei vestice. Iată cum blonda belgiană este pentru bere, cum a fost democraţia pentru istorie.

Şi totuşi… deşi la vremea aceea (anul trecut) era cea mai tare bere, eclipsând fosta deţinătoare a recordului – Oblix, cu 45% alcool – la scurt timp după aceasta a apărut “Start the Future”, cu 60% alcool şi un nume care cred că a ofticat până şi veveriţele argintii care credeau că ele pun punct istoriei berii.

NOTE TO SELF: Hai….noroc… noroc că vine weekendu’ !!! Încă puţin şi vine… Eu chiar credeam că azi e joi…. ^.^’

 

 

Încet să nu se sperie!

Advertisements

Marele spaţiu alb şi pustiu se întinde în faţa ochilor mei obosiţi… Aşteaptă să fie umplut de furnicuţe (a se citi “litere”) frustrate. Dar nu mai am. N-a rămas decât un mare gol… Gol, alb, pustiu… şi de la atâta alb mă dor ochii. Ochii din cap. Deci de fapt mă doare capul. La asta se reduce totul? La o mareeee şi lată durere de cap?

Ce dacă am terminat ceva? Aşa cum bine mi s-a spus, eu nu sunt genul de persoană care termină chestii. Da, probabil pentru că de obicei după ce închei o chestie rămâi cu un mare gol… Deşi AD/HD-ul din mine preferă în general să nu se apuce deloc de chestii ca să nu fie nevoit  să le termine. Şi asta tot un bun prieten mi-a zis-o. Dar e în regulă, măcar nu sunt atât de adehaşdeistă încât să mă opresc fix în mijlocu’ plimbării cu monorail-ul (monoraiu’ da, ăla din parc, de te dai cu el şi te umpli de adrenaline şi endorfine!), să dau jos toţi oamenii din el, şi să le zic că e stricat şi dacă nu se dădeau jos urma să se lase cu spaghete din maţe umane… *Eu neavând valenţe de profet.

**** PASAJ MAI  BORING CA ŢELINA, NU CITIŢI!!!!**** Acum că am făcut şi poza aia de grup, aia de final… Da, a fost un an greu. A fost un coşmar, ceva prin care nu mi-aş fi putut imagina că o să trec cu bine… Mă rog… cât se putea de bine… Dar până la urmă, am învăţat foarte multe chestii, am cunoscut oameni noi, am fost în locuri noi, iar oamenii care au contat şi pentru care am contat cu adevărat sunt tot aici.  Cred că totul e fix aşa cum trebuie să fie… Şi tot am senzaţia de câteva săptămâni că se închide un cerc.. Bine asta dacă nu cumva de fapt am intrat în vreun loop dement din care n-o să mai ies vreodată LOL ! Totuşi nu mă pot abţine să mă gândesc… parcă toată treaba asta…. fix din februarie din vacanţa intersemestrială de anu’ trecut până acum… same moment of the year… a fost un fel de bandă a lui Moebius… Adică am plecat dintr-un punct în spaţiu şi timp…and here I am again, fix în acelaşi punct din spaţiu şi timp, dar cu o încheiere. O încheiere cu dureri de cap. Pe care nu le mai suport. ****

Şi totodată… când termini o chestie, ajungi să pierzi noţiunea timpului. De ce mai contează ce zi e azi, sau ce zi a fost ieri… sau ce zi va fi mâine? Mai ai vreun scop, mai vrei ceva? Dar sigur că da! Lumea e atât de mare şi frumoasă! Ce fel de gândire schizoidă e asta?! Cum să nu mai vrei? Cum să nu o  mai percepi?? Ia-ţi un bilet de ordine şi stai la coada entuziaştilor, dacă mai vrei ceva! Saaau… poţi să faci ca majoritatea oamenilor… şi să-ţi iei un bilet de dus-întors.  O mică minciună, în care să crezi, da’ cu toată puterea şi tot sufleţelu’ tău mizerabil, şi să te agăţi de biletu’ ăla… până-l compostezi de cel puţin 5 ori într-o singură călătorie! Hai că e marfă monoraiu’ !!! Şi apoi… când vezi că totul e ok cu orgoliul tău şi te-ai convins că nu eşti chiar semimort-deshidratat  în mijlocu’ deşertului, şi ai aşa un rush de adrenalină, trebuie doar să cobori la prima staţie, and there you go… viaţa ta şi… chestiile tale te aşteaptă acolo, aşa cum le-ai lăsat, pregătite să fie din nou sodomizate de chefu-ţi. Wheeeee!!!!!

Dacă nu existau biletele de dus-întors —- capacitatea asta semiextraordinară a noastră de a ne putea băga în ceva – aparent frumos, dar cu caracter trecător – doar ca să putem ieşi din rahatu’ de zi cu zi, pentru ca de fapt să putem rămâne pe mai departe tot în el, că e cald şi bine şi ne-am obişnuit cu mirosu’ —- cred că ne-am fi dus dracu’ de mult…. Adică e ok… Putem fi dereglaţi, pentru că tot ce se întâmplă în jurul nostru şi viteza cu care se desfăşoară lucrurile, ne împing la un fel de adaptare  care este de fapt o boală socială. Dar trebuie să-i credem pe cuvânt că e ok, pentru că s-au inventat medicamente pentru orice. Adică după ce au inventat bolile au avut şi bunul simţ, după ce ne-au ţinut pe post de cobai, să ne arunce nişte pastile. (Bine, eu de exemplu am sinuzită, care se pare că îmi dă dureri de cap la propriu, şi nu am auzit pe nimeni care să zică “Băăăi, eu m-am vindecat de sinuzită! Poţi şi tu!!”)

Iată cum se încheie jocul cu trecutul. Imaginarul şi fericitul trecut. Urmează noi aventuri în Pseudopolis. Viitorul îşi arată colţii plumburii după blocurile gri. Griul e bun. Doar de la alb mă dor ochii.

 

MOOD: hai să fim curioşi şi entuziaşti în legătură cu viitorul!

NOTE TO SELF: oamenii  n-ar trebui să fie folosiţi pe post de bilete de dus-întors…

CV Mascul Alfa

Posted: February 5, 2011 by madhatTer666 in Mult căcat şi un ventilator
Tags: , , , , , , ,

Cercetătorii americani ( cum altfel?! ) au făcut recent o nouă semidescoperire: se pare că masculul alfa, reprezintă de fapt ultima versiune a experimentului (pe cât se pare, gata eşuat) Mamei Naturi numit “Survival of The Fittest” (STF), sau, mai pe româneşte, “Scapă Cine Poate!” (SCP!).

Versiunea anterioară, cea beta, a rămas în urmă o dată cu ramificaţia apărută în cadrul evoluţiei filogenetice ce a avut ca rezultat direct versiunea alfa. Astfel, neavând termeni de comparaţie, trebuie să acceptăm în unanimitate faptul că masculul alfa s-a născut irefutabil alfa.

Institutul din S.U.A. specializat în STF a făcut publice următoarele date referitoare la semipreţiosul curriculum vitae al unui mascul irefutabil alfa:

Copilăria/ Cei şapte ani de acasă (0-7 ani)

Văzându-se în cunoscuta situaţie “cer şi nu mi se dă”, hotărăşte să ia el fără să mai  ceară. Iată cum iese la suprafaţă caracterul alfa, aflat în stare latentă doar în primele 3 luni de viaţă. Therefore, he takes everything for granted.

Adolescenţa (unknown period, de obicei, cât vrea el)

Îşi formează principii de necontestat, ajungând la concluzia că nimic nu este mai important decât orgoliul lui.

Poate fi cea mai lungă perioadă, unele specimene rămânând cu gândirea din această perioadă pentru tot restul vieţii, apărându-şi teritoriul orgoliul până la adânci bătrâneţi.

În aceste momente viaţa este o luptă crâncenă pentru stabilirea ierarhiilor în grupuri, acestea devenind principalul cuib şi loc de manifestare al puterii conducătoare, care este fenomenul alfa.

Principalele manifestări sunt încăierările ce pornesc de la replici de tipul: “vezi că stai pe locul meu” sau de la intrigi de genul: “am agăţat-o pe puştoaica aia… da’ am auzit că e mai bună sor-ta”.

Studenţia (variază – în funcţie de facultatea aleasă şi de IQ )

În această perioadă, masculul îşi atinge climaxul ca alfa. Deja are o reputaţie pe care trebuie să şi-o păstreze nepătată şi nimic nu mai poate sta în calea orgoliului lui de a fi cu cele mai bune tipe – pe care le foloseşte ca pe batiste, de a da ordine în stânga şi-n dreapta şi toată lumea aferentă grupului să-i asculte comenzile, de a lua tot ce e mai bun pentru sine.

Aceasta este cea mai prolifică perioadă, după cum spuneam, iar specimenele ţin să rămână cât mai mult timp ataşate de grupul din studenţie, pentru a-şi menţine statutul în văzul tuturor pe termen nedefinit.

Post-studenţia (versiunea omega)

După multiple aventuri şi călătorii în diverse lumi atât imaginare cât şi semireale, în care masculul alfa a avut grijă să fie întotdeauna cel mai alfa, iată că vine momentul în care versiunea se auto-downgradează până la ce ştim azi a fi “masculul omega”.

Intervalul de timp în care are loc acest downgrade variază în funcţie de anumiţi parametri, ce ţin de personal development-ul fiecărui specimen; însă se ştie clar că după ce au acceptat ca inevitabilă “evoluţia” de la adolescentul alfa la ceva mai bun mai alfa, toate specimenele se îndreaptă spre semifantastica versiune omega, ce poate implica pe alocuri:

  • o nevastă, cel puţin 2 copii, plus un câine, o pisică şi 2 papagali – care să le ţină de urât la fiecare, cu schimbu’, o maşinuţă drăguţă de familion, precum şi megahipercriza vârstei a doua – unde poate interveni deja specificul spânzurat în garaj cu firu’ de la telefon.

Concluzii:

Masculu’ alfa stands up in the crowd, pentru că nu i-a oferit nimeni un scaun…. în la cap.

STAGE: zicea memaw că a zis la horoscop că săptămâna asta mă vindec…de ce anume??

MOOD: frică….

NOTE TO SELF: what does “fittest” în STF stand for, Mr. Darwin ?!? Maybe it stands for “Idiocracy”.


Pseudo-societatea în care pseudo-trăim a scuipat din ea – fără prea multe chinuri – şi pseudo-cultura în care ne scăldăm. Parcă orice cuvânt care îmi vine în minte este “demn” de a i se aloca propriul lui “pseudo-“, ca o haină frumos colorată scoasă din şifonierul comun al “hipsterilor” ( a se citi  “pseudo-etalon” ).

Cum mai putem deosebi normalitatea genuină de pseudo-normalitatea caracteristică marii majorităţi în majoritatea timpului ? Cum putem şti dacă noi avem puterea de a percepe lucrurile la “adevărata lor valoare” când tot sistemul de valori a devenit treptat un fel de nisip mişcător pe care cu cât te zbaţi mai mult să-l înţelegi, cu atât te afunzi mai mult în groapa căcănie ?

Plecând de la ipotezele emise de George Orwell (din câte ţin minte) cum că o carte bună este aceea care îţi spune ceea ce ştiai deja şi că dacă dai de un autor care e atât de bun încât să merite citat, fură-l (!), dar mai ales pentru că n-aş fi putut demitiza niciodată pseudo-normalitatea atotcuprinzătoare în termeni atât de cosmici precum Kobo Abe în “Femeia Nisipurilor” (“Woman in the Dunes”), iată spre exemplificare următorul citat hiper-revelatoriu:

Schizofrenia apare în raport de unu la o sută de persoane. Şi cleptomania apare tot în proporţie de unu la sută. Dacă printre bărbaţi homosexualitatea există în proporţie de unu la sută, proporţia de lesbiene trebuie să fie tot de unu la sută. Incendiatorii reprezintă unu la sută; beţivii cronici, unu la sută; arieraţii mintali, unu la sută; maniacii sexuali, unu la sută; megalomanii, unu la sută; şarlatanii obişnuiţi, unu la sută; femeile frigide, unu la sută; teroriştii, unu la sută; paranoicii, unu la sută…

Morfinomanii, istericii, ucigaşii maniaci, sifiliticii, debilii mintali – presupunând că din toţi aceştia ar fi câte unu la sută, totalul ar fi de douăzeci la sută. Dacă ai putea să enumeri încă optzeci de astfel de anomalii – şi sigur că ai putea –  ar exista dovada statistică a faptului că omenirea este formată într-o proporţie de sută la sută din anormali.”

Iată cum, orice problemă am avea… ne încadrăm cu toţii într-un mirific unu la sută în care stăm la căldurică cu colegii de suferinţă pe care îi întâlnim adesea la o bere, două – trei – patru, întru contopirea ideilor şi planurilor măreţe de a schimba/distruge lumea… Sau doar pentru a povesti inerţii generale legate de alţi “unu la sută”.

Întrebarea imediat următoare este “Ce se întâmplă când se întâlnesc la un loc mai mulţi unu la sută din categoria <declasaţi şi/sau aventurieri sociopaţi> ?”, de exemplu…   Păi…, deoarece şi aşa suntem prea mulţi, inutili şi reprezentăm doar procente şi statistici din tabelul sistemului,  se formează nişte “grupuri” relativ omogene, cu pseudo-interese comune, în care fiecare individ se simte semi-important, şi având impresia că el contribuie cu ceva concret la “commonwealth-ul” (sensu stricto) grupului, devine mult mai motivat să-şi menţină statutul şi… Aşa apar extremele şi extremiştii. Din impulsul de “A FI” parte din “ceva mai mare”…  Păi, vorba aia, “Ori suntem, ori nu mai suntem??!?!”.

Natura UMANĂ s-a epuizat, s-a depersonalizat, e pe la fundul gropii, caută o ieşire, sapă o galerie… Dar dacă sapă unidirecţional, înrămată de evoluţia tehnologiei – adică cu accent pe materialism – clar îşi va consuma tot oxigenul şi se va sufoca în adâncuri. Dar pe de altă parte, Zâna Tehnologie va fi acolo să ne ţină lumânarea (a se citi “lanterna”) şi să ne înmâneze paşaportul spre noua robo-epocă. În care toată lumea va fi robo-normală şi va robo-trăi până la foarte-adânci-robo-bătrâneţi robo-fericită.

NOTE TO SELF: Dacă Zâna Tehnologie este noul dumnezeu, Apocalipsa va veni direct pe Facebook (a se citi “Flegbook”).

Cuvintele este pseudo-inutile.


A venit iar momentul pentru o autocurăţare de gânduri “necurate”… Atât de necurate că trebuiesc date fix în Recycle bin-u’ meu virtual…

Întrebarea care mi-a măcinat mie unicul neuron, şi aşa extenuat (i-am dat să mestece multe pietre şi zăcăminte),  de multă vreme, a început zilele astea să nu mai fie o enigmă atât de apăsătoare.

Întrebarea asta m-a lovit prima oară când aveam 6 ani şi ai mei, dintr-o clasică “nepotrivire de caracter”, au divorţat. Nimic grav… Chestiile astea se întâmplă tot timpul… Slavă cristoşilor că s-au inventat bunicii !!!! Iar pe principiul bunicii sunt “buni la toate”, iar “cine n-are bunici să-şi cumpere” pentru că “bunicuţa ştie tot” – de ce să nu crescă ei, bunicii, vreo 3 generaţii, că şi-aşa….sunt bătrâni, la pensie, poate se plictisesc şi ei şi decât să facă un rebus sau o plimbare în parc, mai bine să-i blagoslovim cu nişte nepoţi !!! Iar asta până la urmă ajunge să fie o chestie normală chiar şi pentru nepoţi… Adică, atunci când creşti fără mamă, chiar nu mai contează cum ar fi fost dacă ai fi avut-o lângă tine, şi nu te mai afectează cu nimic teoriile ei conspiraţioniste de genul : “din cauza lu’ tac-tu eşti tu aşa rece cu mine, dacă te-aş fi crescut eu, nu erai aşa” sau celebra “da, n-a avut cine să-ţi dea educaţie… te-au lăsat de capu’ tău”…. În cazuri de genul ăsta, moştenirea genetică este de ajuns, de ce ai mai avea nevoie de altceva de la un astfel de om?

Întrebarea a răsărit din nou, şi a pus stăpânire pe mine ca un creep, ca o tumoare extinzându-se până-n suflet, după câţiva ani, când am realizat că de fapt mai toţi oamenii pe care-i ştiam au părinţi cam… dereglaţi…

Deci până la urmă… toată chestia asta… cu cetăţenii care se reproduc şi fac şi ei copii e de fapt un fel plagă care distruge Umanitatea. Adică e mai mult un fel de marketing viral, pentru că deja nu mai contează OMUL, contează că se face mare şi frustrat şi ca să compenseze lipsa afecţiunii din copilărie, o să se înconjoare cu lucruri, lucruri scumpe şi sclipicioase care aduc bucurii de moment. Până la următorul salariu adică ! Şi se autodeclară liber-schimbist şi liber-cugetător,  filosofia lui de viaţă fiind “Carpe Diem!”, “Memento mori!”, “Tempus fugit!” sau “Ars longa, vita brevis!”, în funcţie de poetul preferat al profei de latină din liceu.

Acum, problema devine de-a dreptul hidoasă, pentru că ai ajuns la vârsta la care auzi prin jur că oamenii din generaţia ta, sau un pic mai mari, se căsătoresc şi inevitabil… te gândeşti că urmează botezul. Şi ajungi implicit să te vezi pe tine într-o situaţie asemănătoare, moment în care stomacul descoperă noi dimensiuni…

Şi totuşi…. WHY THE FUCK SOME PEOPLE HAVE CHILDREN ??!!??!

E destul de simplu răspunsul… În funcţie de percepţia noastră asupra oamenilor şi asupra experienţelor pe care le avem, şi în funcţie şi de anumite traume din copilărie, ajungem să ne cunoaştem pe noi înşine mai mult sau mai puţin, după caz… iar deşi până într-o anumită vârstă (26-27 de ani) ideea de bază este să “experimentezi”, “să te distrezi de toţi banii” şi să faci bâlci că viaţa e scurtă, profitând maxim de superficial de toate nimicurile,  după ce te dai cu capu’ de pereţi de-ţi sar mucii ( de unde şi semiexpresiva zicală “cai verzi pe pereţi” ), tendinţa este de a lega ceva cu cineva, oricine, care să-ţi dea senzaţia că n-ai trăit degeaba şi că viaţa ta poate fi stabilă şi normală. Acesta fiind contrastul aproape antinomic de situaţii… eşti dispus să accepţi absolut orice lângă tine, pentru că îţi expiră dracu’ programarea genetică şi tu nu ţi-ai atins scopul ca specie !!! Păi şi pentru ce pisicii lu’ Hector mai trăieşti dacă nu faci decât să repeţi istoria asta parşivă şi să mai fuţi o generaţie ??! Iar după câţiva ani… când este deja ora perpetuă din Iad…(prea târziu…) rămân totuşi 2 alternative:   1 –    vărsarea frustrărilor şi a tuturor nerealizărilor în capul copiiilor sau  2 –    bunicii + vărsarea frustrărilor şi a tuturor nerealizărilor în capul copiiilor.

STAGE : furie la nivel macro !!!!

MOOD : cum să nu-mi placă euglenele ?

Note to self :  I love my memaw !!!


Pasul 1: Tocmai încerc să accept faptul că nu dă nimeni 2 bani pe ce scriu eu aici. Pe principiul “fiecare cu…ce-l doare!”. Respir adânc de 3 ori şi gata… Entuziasmul revine.

Pasul 2:  Floweeer Poweerrrr!!!!

Pasul 3:  De aici începe teoria… Identificarea intrigii.

Trebuie să accepţi că nu există oameni mai buni şi oameni mai răi raportat la tine. Există ceea ce se numeşte mediocritate. De asta suferă majoritatea oamenilor în majoritatea timpului. Deci, de fapt, din punctul ăsta de vedere toţi suntem la fel… Diferenţa se face prin gradul de entuziasm cu care participăm la diverse activităţuri (şi aici nu mă refer la activităţuri feisbuciste sau alte cyber-acţiuni).

Eu am început să realizez că pe măsură ce “îmbătrânesc” ajung să fiu din ce în ce mai dependentă de anumite grupuri, locuri, obiceiuri… Chestiile astea erodează entuziasmul şi te fac să devii un fel de simplu participant într-un “suflet colectiv” (frumoasă metaforă, băi băiete!!)… Iar dacă nu ai apucat până acum să te cunoşti şi să stai mai mult cu tine, e destul de grav… Şi sunt mai multe variante din punctul ăsta : ORI te deprimi, te depersonalizezi şi o iei pe câmpii, ORI e totul ok, pentru că nu conştientizezi încă faptul că nu eşti complet ORI te apuci dracu’ să faci ceva care să te implice doar pe tine şi  pe nimeni altcineva (asta nu implică să devenim toţi nişte onanişti – la o căutare mai avansată în DEXonline vei găsi şi semifantasticul “puţopalmist”).

Pasul 4: Pauză

Drept pentru care, de la o anumită vârstă, când îţi dai tu seama că nu mai ştii cine eşti, ce vrei, de unde vii şi încotro te îndrepţi…  Iei o pauză de la alte dude şi te implici, aşa, ca şi cum ai fi un caracter semiexcepţional, în nişte situaţii semiexcepţionale (iarăşi, indicaţii preţioase: asta nu implică neapărat sporturi extreme pe sârmă ghimpată sau minesweeper IRL).

Pasul 5: Stabilirea priorităţilor

Cred că un criteriu foarte bun de a sorta priorităţile şi a concluziona ce anume este mai potrivit pentru tine este afinitatea pe care o ai cu natura. E cel mai simplu, pentru că dacă te înţelegi cu natura în ansamblu… te înţelegi cu tine. Pentru că tu eşti natură (asta implică şi chestii mai adânci, de genul –  “autodistrugerea este ceva normal”, pentru că vine din noi, iar noi suntem natură… dar heeeii…totul este normal din moment ce se întâmplă cu o anumită frecvenţă… este normal să fim mediocri, să nu ştim, sau nici să nu vrem să ştim răspunsul la eternele şi cosmicele întrebări de mai sus)…

Pasul 6: Practica  (asta nu are decât avantaje, dacă vrei dezavantaje, caută în  altă categorie…)

Eu de exemplu, chiar vreau să plimb căţei… Este poate cel mai bun lucru pe care aş putea să-l fac. Prezintă foarte multe avantaje, printre care şi alergatu’ prin parc, mersul pe jos (sportul meu preferat, de mică), aruncarea băţului, comunicarea cu un interlocutor disciplinat… Chestii rar întâlnite în ziua de azi. Am multe de învăţat…

Pasul 7: Lesson learned.

Trebuie să fim conştienţi de legătura ombilicală pe care o avem cu natura. Pentru că ea ne ţine în viaţă în momentele în care societatea şi colegii de suferinţă ne sodomizează neuronii şi ne îndoaie entuziasmul.

STAGE: furieee?!!?!!!

MOOD: miserupe

NOTE TO SELF: dacă te implici prea mult şi prea singur în diverse chestii dai în solipsism. Încă o dovadă că excesele şi extremele nu este bune.

Cuvinte Inutile ce pun punctul pe I.


Sau cum ar zice un poet adevărat…. “strange things happen every day”.

Dar de ce ?  Adică e ok să se întâmple chestii, chiar e de dorit…. E de-a dreptul anti-monotonie (hai recunoaşteţi că toţi sunteţi speriaţi de monotonie/rutină ca dracu’ de tămâie). Dar e şi mai tare când există motive, argumente (valide de preferat) cât şi logică. Adică, spre exemplu, pleci din punctul A spre punctul B pentru că în punctul B se dă limonadă pe gratis, pe când în punctul A e doar apă de la robinet şi aia pe bani. Presupunând că ţi-ai uitat harta sau că nici n-ai avut una vreodată, cum găseşti Nordul spre limonadă ? Întorci harta în direcţia în care mergi tu, că sigur ăla e, sau cauţi întâi Nordul şi apoi orientezi harta ?? Adică nu ştiu…  E amuzant cum unii se pierd prin păduri imaginare şi preferă să mănânce scoarţă de copac şi să îşi omoare neuronii….

Da, sunt chestii care se schimbă… Sunt oameni care vin şi pleacă. Dar mai ales care pleacă… Şi dacă alegi să rămâi în trecut n-o să fii niciodată pregătit pentru  ce trebuie să vină… Cu cât stai mai mult în starea asta de… nihilism cinic, habar nu am cum să-i spun, cu atât pierzi mai multe chestii: timp, neuroni, oameni, experienţe… viaţă, mai pe scurt… Şi îţi perzi dreptul de protest la adresa… Universului, în general.

Ce frumos, “semisuperb, semifenomenal şi aproape cozmic” (de la Ştefan citire ) m-am exprimat eu aici… Bine că le ştiu eu pe toate (vorba altcuiva)…

Adevăru’ e că încep să cred că sufăr de o boală care se numeşte pe scurt “entuziasmul neiniţiatului în viaţa asta naşpa în care toată lumea şi-o trage cu toată lumea la propriu sau/şi la figurat şi de fapt nimeni nu merită nici măcar o flegmă”.

Dar, e ok, bă… Cine mai ţine cont de sentimente, cine mai poate să simtă, cine mai vrea să simtă, cine mai ştie ce pisicii lu’ Hector’ e normal şi cine/ce e şi ce vrea ??  Prea complicat… Aşa că hai să ne pierdem individualitatea, să nu ne exprimăm sau să cerem ajutorul —  doamne fereşte, să ne închidem în casuţe, în cochilii (şi alte chestii specifice moluştelor/nevertebratelor) şi armuri de 15 tone şi să ne ascundem în fortăreţe fenomentale, că vine sfârşitu’ lumii!!!!!

Pe de altă parte… ultima discuţie la bere a revelat faptul că toţi marii gânditori sau oameni de ştiinţă au fost atât de pasionaţi de ceea ce făceau, încât nu mai ştiau sau nu mai vroiau să ştie altceva… Dar nu e ironic că te consumi atât şi  pierzi atâtea chestii pentru acea pasiune, pentru ce-ţi place ţie mai mult să faci ? Şi aici se potriveşte de minune… “arta cere sacrificii”. Nu-i aşa? Pentru că îţi dă, dar îţi şi ia… Şi uite cum se stabileşte echilibrul… Echilibrul naturii, care însă nu este neapărat sinonim cu echilibrul nostru.

Echilibrele astea sunt ca 2 ( DOO! ) bile, una într-alta, cea mare este echilibrul stabilit de natură, şi este întotdeauna fixă, iar cea mică, din interior, este echilibrul nostru – instabil, sau în cele mai bune cazuri metastabil. Bila mică nu se va mai roti ca disperata atunci când vei înceta să alergi în gol, fără scop… Natura ne fute… Şi dacă nu ne stabilim noi un scop fără să ne agăţăm de trecut… singurul scop rămâne ăla biologic. Adică bun… şi unde e OMUL în toată ecuaţia asta? Şi o euglenă se reproduce…

STAGE: FURIE

MOOD: FUCK OFF !!!

NOTE TO SELF: sunt minunată dar FOREVER ALONE …

 

NOTĂ PT CINE CITEŞTE: nu sunt emo !!! (e prea mainstream… )

Cuvintele este din ce în ce mai inutile.